Vine la patul meu…

Veneau lunar la cabinet, ca să le măsor tensiunea. Azi, ei nu mai sunt.

Băbuţa cu broboadă maroniu-roşcată, modele florale, îmi părea mereu aceeaşi broboadă. Dar posibil să fi avut ea mai multe baticuri din această gamă cromatică. Moşul ei, chinuit urât de coxartroză, păşea sacadat, sprijinit în două bote, apăsarea corpului pe bote făcea să-i tremure tare mâinile brăzdate de vinişoare sinilii.

Veneau mereu neanunţaţi, chit că în câteva rânduri le explicasem treaba cu programarea, cu Legea Sănătăţii 95/2006 adăugită &modificată &ajustată &masacrată, le-am vorbit şi despre Contractul Cadru şi Normele de Aplicare ale acestuia, de curând apărute în Monitorul Oficial şi despre… uau, să fim serioşi.

Îi primeam, iar uneori aveau de aşteptat mult.

Mă înduioşa drumul lor şchiopătat în doi. Nu mă înduioşează într-un asemenea hal chiar toţi pacienţii. Nu. Doamne, m-aş prăpădi cu zile, sufocată de duioşie.

Trecuseră ani. Anii lor cu sine, anii lor cu mine.

Băbuţa avea tot timpul de comentat ceva. Lui, nu mie, mie nu îndrăznea, pe el îl cicălea, aş minţi să spun că era o băbuţă simpatică, s-o ungi pe pită. Când îşi punea pe nas şi ochelarii ăia de fiţă cu rame groase negre, fixaţi cu puţin leucoplast roz la un braţ, mă lovea râsul, era veşnic nemulţumită de el, el muta sacoşa unde nu trebuie, îşi scăpa pe jos căciula, na, el greşea sistematic, uitase acasă cuponul de pensie, deşi i-a spus să nu carecumva să-l uite, ea îl atenţiona apăsat, drăguţi erau ei doar împreună, altminteri n-aş fi vrut să-mi fie ea bunică şi să mă „înveţe cum să trăiesc”.

După ce aşteptau conştiincios să le măsor tensiunea şi rosteam cu voce tare valoarea, ar fi fost dispuşi să plece înapoi acasă, cu sentimentul lucrului bine făcut. Nu numai ei, o grămadă de bolnavi vin la tensiune, le spui nişte cifre şi ei ar pleca, dacă i-ai lăsa, fără să se întrebe dacă e bine… dacă e rău… iar dacă e rău, ce e de făcut ca să fie bine.

Îi opream din drum, comentam ceva despre tratament, completam o reţetă, o mai declamam pe aia celebră cu „evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi”, rahat, moşul pilea ca lumea, pe ea o deranja să-l vadă afumat, voia să-i zic să nu pună picătură de alcool în gură, sub nici o formă, SUB NICI O FORMĂ! Dar ei aveau în pivniţă hectolitri de pălincă de casă, fiartă de ginere, de două ori întoarsă, aşa cum se cuvine la orice gospodărie ardelenească respectabilă.

-O gură-două de pălincă, înainte de a prânzi, e chiar bună! Zic, apoi citesc fulgerul de nemulţumire din irisul albastru/spălăcit al băbuţei, ştie ea de ce, ştiu şi eu de ce, că moşul nu se opreşte la o gură-două când se porneşte, merge pe principiul „totul sau nimic”, or eu ador bărbaţii „totul sau nimic”, râd în mine mai avan şi mă mai joc niţel cu irisul albastru de gheaţă şi mă fac că nu pricep, insist arcuindu-mi sprâncenele a virgină:

-Puţin, ceva, poate să bea, dacă mâncă după aia. De ce n-ar bea?

Irit din vorbe irisul albastru.

Totuşi, să mă ierte Dumnezeu, dar cum nu l-a oprit ea şaptezeci de ani de la butoiul cu pălincă, nu l-oi opri nici eu în cele zece minute pe lună, când vreau să-l înveselesc, mai ales că omu mi-e drag. Iar tonul ei arţăgos:

-Spuneţi-i! Spuneţi-i că nu-i bine să bei! mă determină să fac taman pe dos, cu atât mai mult cu cât eu nu-s defel convinsă că e bine să nu bei deloc.

Târziu, după patru-cinci ani de vizite lunare care se repetau identic, ceva în scenariu se schimbă.

La plecare, moşul se orientează spre uşă, ea îl lasă să coboare şi revine precipitat lângă biroul meu. Secretos. E încurcată, nu ştie cum să pună problema, se asigură din priviri că suntem singure, asistenta era în celălalt cabinet.

-Doamna doctor, vă rog să-i daţi ceva ca să… ca să nu… exagereze…

Cuvântul „exagereze” mi s-a părut sofisticat în gura ei, eu mă gândeam că tot pălinca-i baiul, ascult, o ajut cu blândeţe să-şi continue păsul, băbuţa:

-Doamna, daţi-i ceva pilule să nu mai vie la mine la pat, că tot timpu îi trebe muiere şi io nu mai vreau să vie tătă noaptea la patu meu, că nici nu mă lasă să dorm şi nici nu se mai cade să faci din astea!

Îi urmăresc pe geam, traversând strada. Zâmbesc. Ce zici, dom`ne, de unde sare iepurele, unde se pitea culmea culmii performanţelor erectile din România. La nici doi paşi de mine! YESSSSSSSSSSSSS!!!