Vai ce a făcut doamna de pe salvare cu mine!

O poveste care se cere scrisă, ca miliardele de povești similare, nescrise. Fiindcă nici pacienții abuzați, nici medicii răniți, nu musai au și talentul scrisului. Deci le bârfesc (pe povești), sau le tac.

Așadar, descriu faptele.

Și pentru a înțelege, vă rog să vizualizați geografic, uman și tehnic, scena epopeii.

La Hășmaș/comună a județului Arad, am cabinet în contract cu Casa de Asigurări, locuiesc acolo. Locuiesc în cabinet, cum s-ar zice. La 6 kilometri de Hășmaș, comuna Beliu, am înființat o structură privată cu recoltare de analize, investigații și medici specialiști, una enorm ajutătoare și care aduce serviciile acasă spre oameni, nu invers. Familia despre care voi vorbi se află la încă 6-8 kilometri distanță de acea structură. Mai departe de Hășmaș, deci. Acoperim o suprafață mare, și mulți kilometri de drum.

E miercuri. 

Mă întâlnesc dimineața la Beliu (policlinica) cu fiica unui bolnav de cancer metastazat, care traversase niscai peripluri oncologice arădene, iar acum voia la Oradea. Nu de 100% justificat, totuși de înțeles, drept care gestionez abil această mică criză principială. Îmi protejez subtil breasla, pe bună dreptate, dar țin cont și sensibilitatea exacerbată a copilului de părinte cu cancer. Astfel că, în urma discuției, prin telefoane, intervenții, organizăm drumul de a doua zi al fiicei cu tatăl la Oradea, la Pelicanul. Avea deja o programare proprie fermă.

Aflu (doară sunt medic de familie!) că nu are mașină, mașina le este stricată, în service. Că soțul, singurul din casă cu carnet de șofer, e plecat la muncă. Nu-i bai, își vor “băga mașină” pentru Oradea. Pentru tata, orice!

În seara aceleiași zile, mă sună că de astă dată nu tata, ci mama sângerează la fund, “la caca”. Sunt la Hășmaș și în afara oricărei obligații contractuale, alta decât conștiința mea și Dumnezeu. În ecuația care va urma, voi fi singura care face chestii fără să fie la slujbă. În timpul liber. Nu-i rău de zis asta.

Dau telefonic un sfat de moment, apoi zic:

– Urmărim mama, iar mâine nu aveți ce face, porniți cu tata la Oradea, să nu pierdeți programarea.

Recomand ce-i de recomandat la o sângerare anală mică, inițială, și sperând că va fi bine. Un fior de neliniște mă încercase totuși, când mi-a zis că are și vânătăi. Dar nu aveam de ales în acea secundă.

Se face joi dimineața.

Sunt tot la Hășmaș, cabinetul meu de bază, eu deja la serviciu, la orar, fiica mă sună că mama  e plină de cheaguri de sânge în gură, ivite peste noapte, iar ea e pe pornitelea cu tata, la Oradea. Ce să-i dea mamei?

Scanez fulgerător opțiunile. Mă uit la ceas.

Zic:

-E devreme. Mai avem timp. Fugiți ACUM cu acea mașină (pe care deja o aveți), cu mama la Beliu (structura mea privată). Să-i recolteze mamei o hemoleucogramă în urgență, fiindcă e zi de recoltare. Să nu scăpăm momentul. Sun eu acum, să le zic ce să recolteze. Apoi abia porniți cu tata la Oradea. Am să vorbesc eu la laboratorul arădean să mă sune imediat ce prelucrează proba. Mama are baiuri la coagularea sângelui. Clar. Să nu ia azi Trombexul! Anticaogulant nu are în schemă, i-o știu din cap.

Dragi cititori mă urmăriți, da?

Zis și făcut, mama e recoltată, dusă înapoi acasă, iar fiica cu tatăl metastazat grav bolnav e deja pe drum spre Oradea, când sună medicul de laborator din Arad, îmi spune că pacienta cu hemograma în urgență e aproape fără trombocite. Medicul era pe probă. (Adică îmi zice că femeii nu i se mai coagulează sângele). Încă nici nu a apucat să redacteze și semneze buletinul oficial de analiză, când m-a și sunat să-mi spună ce vede.

Eu ȘTIU exact situația lor de acasă, nu are rost să o sun încă pe fiică, tocmai fiindcă ȘTIU unde este. E la oncologie la Oradea. Așa că, la finele orarului de Hășmaș, pornesc spre Beliu-Policlinică, special pentru acest caz. Abia de acolo o sun pe fiică, suntem după prânz, ea terminase cu Pelicanul și se află pe șoseaua spre casă. Mare parte din traseul Oradea-Beliu (pe care-l cunosc extrem de bine) e fără semnal, abia ne înțelegem. Îi strig printre pauzele de semnal să nu meargă mai departe acasă, să se oprească cu tata la Beliu, unde o aștept să vorbim.

Ajunge. Trage mașina în fața policlinicii.

Tata rămâne afară în parcare, mohorât, pe bancheta din spate. Iar eu îi descriu fiicei baiul cel MARE și nou cu mama.

Ea ar vrea să-mi mai povestească câte ceva și de tata, dar ripostez blând:

-Lăsați asta pe mâine, hai cu mama ACUM, că-i o urgență hematologică, mama e grav. Dacă mai stăm, îi poate porni sângele pe oriunde, și nu-l mai oprim. (Cuvântul „trombocite” nu-i spune nimic, desigur.)

– Vai vai vai, ce mă fac?  Nu-i puteți da ceva vitamine s-o tratăm de moment? Nu putem merge măcar la Ineu? (orășel limitrof, cu spital)

Fiica e pe lângă subiect, normal, nu pricepe amploarea situației, dar i-o explic.

– Ar fi de preferat de mers cu o mașină direct la Județean Arad, vă zic și de ce. Nu puteți urca în salvare dacă solicităm 112 și tot trebuie să mergeți cu mașina în urma ambulanței, fiindcă nu știu nici unde, nici dacă, nici când ajunge la oraș. La Ineu nu există hematologie, sunteți de Arad. Organizați rapid să stea cineva acasă cu tata.

– Dar am frate la Arad!

– Perfect! Hai atunci să ne folosim de el… s-o preia el pe mama, acolo.

Așa s-a derulat și dialogul, dar și crunta coincidență să-ți pice ambii părinți concomitent, să fie și soțul plecat, să nici n-ai mașină validă.

Prin urmare, mă reașez la birou la Beliu și redactez lizibil, scurt, istoricul bolii, povestea. Trec numărul meu de contact, tocmai pentru ca nimeni pe traseul incert ce va urma, să nu fie nelămurit. Atașez buletinul de analiză intrat pe mail (după care am mai așteptat un pic), și întocmesc un bilet de trimitere spre hematologie, cu bifa URGENȚĂ. Sunt vulnerabilă, știu, fiindcă pe hematologie-spital nu am prieten/prietenă medic să-i sun personal, așa cum am pe alte specialități. Dar merg în orb, mizând pe pregătirea pe care o făcusem în scris și pe calitatea (ulterior dovedită) a colegilor de acolo.

Bon. Ne despărțim, fiica cu șoferul și tata pleacă în satul lor, lucurile-s decise, organizate. O va duce pe mama cu o altă mașină la oraș, tata va rămâne asistat acasă de o rudă, iar la Arad o va preda pe mama fratelui, iar acesta, spitalului.

Trec ore, ore bune, eu reintru în viața necontractuală la Hășmaș, iar undeva seara, o sun pe fiică să întreb ce și cum.

-Mama-i internată. N-am mai putut găsi o mașină să ne ducă, și atunci am chemat o salvare. Dar vai ce a făcut doamna de pe salvare cu mine!

-Ce.

Adrenalina îmi suie în urechi, și-mi seceră lateralele gâtului. Zvâcnește în mine. Mă sufocă. Adrenalina mă evaluează la un preț minuscul, aproape gratis, fiindcă cea pe care sistemul ar călca-o în picioare ca pe vierme fără să-i simtă lipsa, pentru țăranii bolnavii din zonă, poate fi prețul vieții. Și o lipsă intens resimțită. Deci revin cu un ton coborât și stins:

-Și ce a făcut doamna cu dumneata…

-Că de unde știu eu ce are mama, și că de ce zic eu că are boală de sânge… și…

O opresc.

-I-ați dat actele pregătite?

-Am vrut să-i dau, da a strigat că n-o interesează, că aici e urgență, nu ce crede medicul de familie.

-Deci nu mi-a văzut parafa.

-Nu. N-a vrut să se uite. Numai vă rog să nu ziceți nimic nimărui, că cine știe ce rău îi poate face după aia la mama, care-i acolo la Arad la spital singură!

Eu știu ziua, ora, adresa apelului femeii la 112.

Am putea depista ușor cine a fost la caz. Dar asta ar fi presupus să explic reclamând în scris, iată, conținutul unei proze scurte. Ca să pricepi cronologic și panoramic filmul. Plus că nu dețin și opinia doamnei incriminate. Punctul ei de vedere. Am o singură sursă de documentare. Or eu sunt și jurnalist de modă veche, clasic, nu doar medic de familie clasic.

Mă urmărește în continuare expresia – „Vai ce a făcut doamna de pe salvare cu mine!” Nu că mă urmărește. Mă erodează!

O mai contracarează, din fericire, acel – „Am vorbit la telefon cu doamna doctor de salon de la hematologie care a internat-o urgent, și apoi i-a dat ce-i lipsea, pe venă. (Îi lipseau trombocitele, dar fiica n-a știut să rostească vocabula). Și tare frumos mi-a explicat, tare tare frumos mi-a vorbit. Ca dumneavoastră. Să vă dea Dumnezeu sănătate la amândouă.”

O mai contracarează și dialogul meu telefonic cu medicul gastroenterolog care o examinase riguros, felul în care am discutat în echipă cazul și ne-am pus de acord pentru pașii următori.

Să ne dea Dumnezeu sănătate la toate trei atunci, plus mamei bolnave. Zic și eu. Să ne dea Dumnezeu sănătate tuturor, de fapt. Destulă cât să acopere și ce iau alții.