Un Crăciun în Spania, primul episod

Un Crăciun în Spania

Episodul întâi

 

 

Primele mele cincizeci și cinci de Crăciunuri românești (de la 0 la 55 de ani)  

E decembrie 2023.

 

Urmează să pornim de Crăciun, spre Spania. La Carboneras, o localitate mai înspre sud, Andalusia. Zic “să pornim”, adică Eugen – prinț consort, și cu mine. Pornim spre copii: fiul, cu nora, cu nepoțica Maria de cinci ani, acum rezidenți spanioli.

Eu am șaizeci de ani.

Cincizeci și cinci de ani “bătuți pe muche” (cu o singură apoteotico-erotică excepție în facultate), toate Crăciunurile au fost sărbătorite cu familia, în casa părinților. Cât timp au existat bunici, și cu bunicii alături. Mult timp, Ajunurile au fost puse în scenă de mama cu tata, de la un (dramatic) moment dat doar de tata, apoi de tata cu partenera lui de viață, care-i va fi și devenit, spre finalul vieții, soție. Casa cu Crăciunurile mele fusese mereu cea părintească. Iar pattern-ul, același. Perpetuat de tata. Eugen, prin mine, a aderat cu deceniile la acest model.

Eu nu știam un altfel de Crăciun.

Regia era următoarea. Moșul venea în Ajun, seara. Noi copiii (și “copii” am rămas până ce tata s-a stins), așadar noi copiii: soră-mea Tina (mult mai mică decât mine)+eu, apoi noi două cu familiile, nu participam la împodobit. Bradul fusese mereu o taină. Se monta de seniori în sufragerie, înalt până spre tavan. De o parte a sufrageriei trona masa festivă cu tacâmuri de argint, pahare de cristal aliniate pe dimensiuni, farfurii din porțelan, șervețele miraculos colorate și împăturile. Platourile cu bunătăți, desfășurate pe terasă, la rece. “Chef”-ii începeau să gătească cu o săptămână înainte. Pe bufetul de lângă masă găseai tăvi de serviciu cu sucuri, băuturi, apă, sifon, condimente…

La colțul opus acestei mese, EL. Bradul.

Sub brad, pachete colorate, funde roșii, celofan amețitor.

Cum spun, noi nu vedeam nimic din toate astea, dinainte.

Când eram mici, ne plimbau bunicii prin oraș două-trei ore, până ce acasă se pregătea miracolul. După ani, noi adulte, sunam pe rând la ușa părintească, în 24 decembrie, seara. Singure sau însoțite, depinde de momentul vieții. Care cum intra – înzăpezit, cu paltonul înghețat, nasul roșu – era invitat inițial în bucătărie. Îți puneai musai haina pe cuier și schimbai musai ghetele, cizmele, cu papuci de casă. Apoi, exercițiul răbdării. Ușa spre sufragerie, ferecată. Un păhăruț de bun venit, oferit în bucătărie adulților. Copiilor, deocamdată nimic. Copiii trepidau și înconjurau, alergând, masa din bucătărie. Sigur că mai și răsturnau câte un scaun. Când tensiunea așteptării devenea deja acută, tata ieșea tiptil spre locul secret. Purta întotdeauna jachetă sau sacou la pantaloni cu dungă, o cămașă impecabilă și cravată. Era proaspăt ras și mirosea frumos. La un moment dat, auzeam dinspre hol clinchetul prelung al unui clopoțel. Nu știam cine e. Poate chiar el, Moșul?

Apoi, tata apărea în bucătărie, mirat:

-Ce faceți? Doamne. Voi stați aici, iar Moșul deja a trecut! Haideți repede să vedeți!

Fugeam toți într-acolo.

Ușa se dădea larg spre perete, lumina în cameră era stinsă, luceau promițător doar beculețele din bradul uriaș. Jos se ițeau cadouri – muulte, multe. Mama pornea, cu flacăra unui chibrit, artificii-bețișor. Punctând cromatic, bomboane salon învelite în staniol colorat, pentru care se manufacturau, din ață, agățători.

Acea imagine… acel impact… acel moment…

Le-am perpetuat cincizeci și cinci de ani.

Cu diverse intensități, doruri sau așteptări. Nu întotdeauna copleșitoare ca la grădiniță sau în ciclul primar. Dar ele au existat în viața mea neclintit, de când mă știu.

Cântam la brad, în picioare, două-trei colinde. Cântând, încercai totuși să depistezi cu priviri de laser-șoim care o fi pachetul tău de sub pom. După colinde, ne așezam pe canapea, pe fotolii, urma desfăcutul pachetelor. Un președinte de ședință (cât timp a trăit mama, a fost doar ea președintă), lua pe rând pachetele de sub pom, le citea unul câte unul, de la X pentru Y și toți ne bucuram pentru toți.

După aceea, tata punea un disc de vinil cu cântece de Crăciun și pornea pick-up-ul. La loc de cinste, Elvis și Corul Madrigal.

După aceea, ne așezam la masă și urma festinul.

Primul la care foamea lucra peste excitația cadourilor era, de obicei, tata.

-Copii, mie mi-e foame. Hai că vă mai uitați voi la pachete și după desert…

Asta desigur dacă vreunul dintre noi nu primea un trenuleț electric de exemplu și nu-l lua pe tata valul să-l monteze, ghemuit, uitând de aperitive.

Vorbim, nu ați uitat!, de 55 (cincizci și cinci!) de Crăciunuri petrecute de mine, așa.

Cu bune și cu rele. Sigur că și cu rele. Fiindcă după ce am aflat că Moș Crăciun nu există, am devenit adolescentă apoi adultă, liceană apoi studentă apoi tânără doctoriță, iar din 55 de ierni, logic am avut și câteva când aș fi vrut să fiu în altă parte. Dumnezeu știe din ce motive. Doar Dumnezeu și cu mine știam din ce motive. Dar prezența la masa de Crăciun în casa părintească era nenegociabilă.

Sau. După două păhăruțe-n plus și ajunși la tortul “trunchi de copac”, se-ntâmpla ca seniorii să deschidă și teme enervante. Să amintească-n treacăt lucruri pe care voiai să le uiți.

Bunăoară ce ai de gând cu viața ta, când tu n-aveai habar ce ai de gând, dimpotrivă. Știai ce n-ai de gând. Dar nu crâcneai chiar atunci. Sau o brumă de politică. La care tinerii ne țineam gura, chit că nu eram de acord, dar tăceam ca să nu stricăm masa.

Un lucru e sigur. Micile potențiale tensiuni se stingeau pe loc și niciodată masa nu a degenerat într-un conflict sadea.

 

Cinci ani de derută și de Crăciunuri incerte (perioada următoare, 55-60 ani)

E decembrie 2023

În urmă cu cinci ani tata s-a stins și, cumva ca o ștafetă predată, s-a născut Maria, nepoțica.

La foarte scurtă distanță, câteva săptămâni, s-a alternat năucitor taina plecării și a venirii omului pe lume.

În fundația castelului ce-mi păruse atâta vreme fără sfârșit, piesele de rezistență se destructurau văzând cu ochii. Sora mea, cumnatul și cei trei nepoți erau în Canada. Ei plecaseră de altfel de mult într-acolo, dar mai veneau din când în când în țară de sărbători. Aradul era fără tata și fără casa părintească. Eugen și cu mine locuim de decenii la Hășmaș (localitate la 85 de kilometri de Arad), dar de Crăciun am fost mereu la ai mei. Fiul cu nora trăiau la Cluj și tocmai ce apăruse bebelușul, greu de transportat la distanță, pe frig, și fără rutinele de acasă. Mai apoi s-a insinuat și pandemia. Nimic din ce știam nu mai era aplicabil practic, familia se risipise geografic, nu exista nici un maestru de ceremonii, nici o sufragerie clasică care să-i cuprindă pe toți. Eram pe cont propriu.

În acești cinci ani de derută, până să pricep limpede că scenariul din Ajun care îmi sudase viața nu va mai fi niciodată la fel și că trebuie reinventat, s-a întâmplat și să vină copiii cu nepoata de la Cluj la Hășmaș, și să fim singuri – Eugen &eu, mascați și dezinfectați anticovid, și să petrecem cu prietenii/finii hășmășeni Dia&Bil&Angelo unde, oarecum, am replicat cu ei regia veche…

Când am fost singuri la Hășmaș, să știți, am făcut efortul să ornez casa ca și cum ar veni musafiri. Să împodobim bradul, curtea, să ne echipăm festiv în Ajun, să punem masă sărbătorească în doi, fiindcă, Doamne! ce simplu și tentant era să ne trântim în pat în treninguri și să-i băgăm un Netflix, fără tare multe complicații.

Dar n-am vrut să las garda jos, știind că doar începutu-i greu. Apoi, să-ți lenevești neglijent și sufletul nu doar tradiția, e doar un pas.

 

Crăciunul în Spania

Sunt deja la Hășmaș, acasă, după primul Crăciun spaniol.

A fost nevoie de preambulul mai lunguț pentru finețea răspunsurilor la întrebările: de ce acolo, cum, cu cine, cine…

Depășind acei ani incerți (au trecut, iată, niște ani ca să pricep schimbarea!) prin noiembrie mi s-a conturat un sentiment dominant, vizavi de Ajun. Că, exact așa cum 55 de ani – în 24 decembrie – eu am avut un fir călăuzitor, o coardă de siguranță emoțională, la fel ar trebui să-l aibă de acu încolo și fiul&nora&nepoata. Că, dacă nu pot ei veni la Hășmaș, trebuie să-și aibă părinți și bunici de Crăciun la masă, oriunde în lumea asta va fi masa lor. An de an. Mereu. La sigur. Până ce moartea ne va despărți. Anul acesta, în Spania.

Așa că, zis și făcut:

-Eugeen! Caută te rog bilete de Crăciun la copii la Carboneras! Gata, mergem. Punct.

……………………………………………………         

Ruta urma să fie Hășmaș-Cluj cu mașina, o noapte dormită acolo, avion matinal Cluj-Alicante, preluare-n Alicante de un microbus pentru transferuri de români aflați în aceeași situație, transport la o mică distanță de Carboneras (vreo 25 de km), preluare de Andrei cu mașina.

Am găsit (Exagerez. N-“am” găsit nimic, Eugen a găsit, el se ocupă de astea), o excelentă ofertă, notați-vă, în Dezmir la 2 km de aeroportul Cluj, cazare în condiții foarte bune (cald-cald, curat, liniște, cafea dimineața, amabilitate, bun simț), parcarea mașinii pe durata absenței, transfer la și de la aeroport, prețuri mici, muult sub aberațiile aeroportului care se credea monopol, și nu-i.

Suntem deci la Dezmir aproape de aeroport, seara dinaintea zborului, duș fierbinte, lectură, somnic percoce, pe la patru și jumate dimineața trezirea, transfer, avion, aeroport Alicante. Contactul cu șoferul microbusului se încurcă nițel din motive tehnice de telefonie, după o vreme ne joncționăm. El mă identifică-n mulțime, vine spre mine, îi zâmbesc larg fiindcă seamănă leit (dar leit!) cu un pacient al meu, crezusem că el este, pacientul adică… Eugen îl laudă pe șofer că ne-a identificat fără să vorbim la telefon, iar șoferul îi arată, tăcând, că are pe telefon o poză cu mine. Păr verde. Nu era greu de recunoscut.

Apoi ne preia Andrei, apoi ajungem acasă. Acasa copiilor. E ora prânzului, deci ziua nu-i pierdută total.

Urmează de aici încolo o serie de întâmpări spaniole, din care extrag momente care m-au impresionat, fără să le urmez cronologic.

Moșul spaniol vine dimineața.

Bradul e deja ornamentat frumos, de părinți împreună cu Maria. Este primul an în care ea are clar conștiența Moșului, așteaptă un cadou, i-a și scris de altfel, în engleză. Dorește o pisicuță vie. Dar a înțeles de la noi că Moșul nu-i veterinar, că nu poate căra cu sacii animale vii înghesuite, asta ar fi chiar o cruzime, deci tot ce-i posibil să-i aducă o pisicuță – jucărie. Agățăm împreună de clanța ușii o șosetă-ornament adusă de bunica de acasă, pentru obiecte de mici dimensiuni. Just in case. Dacă Moșul îi va aduce și ceva mărunt.

În 25 decembrie dimineața, noi adulții adulmecăm atmosfera. Cum spun, e primul Crăciun al fetiței în care știe clar de moș, de surprize, are poveste, are aștepătări…  În camera Mariei lumina e deja aprinsă. Contrar oricărui obicei, n-a ieșit din cameră. Se echipează lent și conștiincios cu ținuta festivă pregătită din timp, inclusiv șosetuțele sunt roșii, cu mici reni. O invităm la brad.

-A venit!

Deschidem împreună pachețelele, e fericită, râde, ciripește, fuge și la ciorapul-capcană pentru obiecte mici. Da, găsește acolo un lănțișor gablonț de purtat la evenimente speciale.

Micul dejun e frugal, lapte cu cereale, timp în care bunicii (Eugen și cu mine nu mâncăm dimineața, normal, doară-s medic, n-oi mânca dimineața), bunicii deci au urcat pe terasa casei, la o cafea și o țigară. Normal că se cerea cafeaua și țigara, doară-s medic.

(Pentru aceia care vor citi textul de pe blog și nu-s rodați cu scriiturile mele pe FB, frazele precedente sunt autoironie, satiră. Pe FB aș fi pus un emoticon zâmbind, dar aici am scris ce-am scris pentru râs, ha ha, și ca să arăt că facem cum NU e bine. Am exercițiul textelor ajunse-n eter la necunoscuți și al comentariilor subiacente, deci știu de ce fac completarea. Alt emoticon zâmbind.)

Bon. Suntem sus pe terasă. Soare, lumină solară din plin. Cuprindem cu privirea, între mici înghițituri de cafea, imaginea mării, în față. Muntele, lateral stânga. Ne-am deschis și fotoliile pliante. E o stare, aceea. E o stare, da. Ne simțim ca niște baroni locali. Nu pentru multă vreme însă ne simțim mafioți, fiindcă sus se ițește Andrei. Ține și el o cafea în mână, el nu fumează însă. Ne grăbește blând, se apropie ora de biserică.

VA URMA