Un Crăciun în Spania, al doilea episod

În josul acestui text găsești primul episod, dacă vrei să reintri în atmosferă.

Suntem deci, Eugen și cu mine, pe terasa de sus a blocului copiilor – fiu&noră&nepoțică, la Carboneras.

Sorbim din cafea și privim marea-n față, albastră și promițătoare. Muntele în stânga. Soarele învăluie de peste tot. De gheață să fii…

Ești de Crăciun, într-o cu totul altă lume, o lume de palmieri și portocali încărcați cu rod, lămâi în loc de zăpadă, scoici în loc de țurțuri. Ești ca vara la mare, ca-n vacanțele tale din iulie, doar că tocmai ce a venit Moșul și ai un brad împodobit clasic, în casă.

Andrei-fiu de curând apărut sus, ne zorește blând, urmează pregătirea pentru biserică. Biserica catolică a respectivei mici comunități spaniole.

Outfit adaptat climei și momentului.

Port un costum negru din țesătură mătăsoasă, cumva sofisticată, însă croi sport. Pantaloni și bluză cu fermoar&glugă. Bluza are accente aurii, am și accesorii aurii (destul de îndrăznețe), ghetuțe vișinii fără toc, de câțiva ani nu mai port tocuri deloc. Nu mai pot. Eugen – blugi, cu bluză roșie cu mânecă lungă. Acasă-i zisesem, ca-n clasicul banc:

– Pune-ți în bagaj șlapi de gală, cu niște șosete faine de frotir și niște bermude ca lumea, să nu facem copiii ăia de rușine în sat, de Sfântul Crăciun!

Andrei poartă sacou și cravată/blugi, Corina costumaș verde din melană – pantalon evazat și pulover cu guler răsfrânt, centură etno la brâu, rucsăcel, iar la Maria, baza e fustița roșie flu flu de balerină, pe care deseori și-o ridică-n cap. Conform expresiei – a-ți ridica poalele-n cap.

Ajungem la poarta lăcașului. E lume. Mai sunt vreo zece minute până la fix, când începe slujba.

Constat că ai mei se salută cu mulți, foarte mulți dintre cei prezenți, aud apeluri de bucurie adresate nepoatei mele:

-Ola Mariaaaa! Olaaa Mariaaa! Ai che… bla bla bla… gamos sunos saramos buntamos… urmează o avalanșă de silabe așezate în cuvinte pe care nu le pricep.

Învățasem, la vizitele precedente, un text standard de ieșit din încurcătură, atunci când oamenii mă opreau pe faleză (pe paseo) și-mi vorbeau senin, elaborat, văzându-mă de mână cu Maria. Ziceam:

-Io soy l`abuela de Maria, io no ablo espaniol.

Scrierea e fonetică desigur, eu abia de leg tri fraze anemice-n spaniolă, de unde să fac performanțe ortografice, ca-n română!

Deci ne infiltrăm în grupul de oameni din fața bisericii, era acolo un mic părculeț. În cadrul ușii deschise larg, preotul îi primește pe toți, pe rând, salută fiecare om în parte și adresează o frază specifică familiei lui, nu una generală, semn că-și cunoaște amănunțit parohia. Primirea asta extrem de personalizată, preotul- gazdă așteptându-și musafirii enoriași în ușă, m-a impresionat. E tradiția lor, pesemne. Plus că-și și permit, pe căldura aia, să stea cu ușa bisericii larg deschisă de Crăciun. Se cunosc toți cu toți.

Maria este clar una de-a casei, îi sare părintelui la piept, Corina Și Andrei sunt recunoscuți și ei, urmăm la rând eu cu Eugen, zâmbim, ola ola, suntem prezentați de copii, preotul și câțiva săteni din jur ne îmbrățișează cu căldură, te simțeai cumva VIP că ești părinte sau bunic. Foarte ciudat sentiment.

Și exact aici, acum, am să fac o paranteză, înainte să ajung la descrierea slujbei din biserică. Nu întâmplător o fac. Paranteza. Pornesc de la starea de a te simți important fiindcă ești bunic, indusă de acei oameni.

Fiind o comunitate mică, șapte mii de locuitori, (o parte împrăștiați în câteva sătucuri limitofe Carbonerasului), fiindcă e cald mereu, fiindcă e faleză, e plajă, mare, valuri, seniorii sunt vizibili. Ies. Există în afara casei. Îi vezi pretutindeni. Majoritatea au baston sau cadru pentru pășit, fiindcă aceste ustensile de mare ajutor la mers îi fac independenți și siguri de sine. Bastonul e ceva firesc, un instrument – prieten, nu un abandon al vieții spre final, nici o rușine. Nu simbolul unui handicap motor, ci o soluție excelentă pentru autonomie.

Utilizarea din timp a bastonului, mai de tânăr chiar, de la primele semne de artroză, sprijinul corpului împărțit cu ustensila, amână uriaș agravarea și menține aparatul locomotor funcțional, multă vreme. Iată cum urlă medicul de familie din mine!

Eu am fost în Spania, la copii, de mai multe ori, în cam toate locurile unde s-au perindat ei explorator până s-au fixat, definindu-și Carboneras-ul, “acasă”.

Eram tot aici în Carboneras, dar de Paște. Paștele ortodox, nu cel spaniol, catolic. Doar eu, fără Eugen. Ies într-o zi pe faleză singură, mă așez la o masă și comand o cafea.

De pe paseo se apropie de terasă o doamnă în vârstă. Se folosea de un cadru cu patru picioare, ca să înainteze. Venea lent, sacadat, dar abil. Palidă, marcată de vreo boală recentă. Remarc echimoze la plica unui cot, urmele unor puncții venoase, probabil. La celălalt cot, avea o branulă fixată cu fașă. Purta șort cu imprimeuri, lung cam până la jumătatea coapsei, maieu negru&sutien negru și teniși albi.

Am văzut lesne toate detaliile acestea, fiindcă doamna s-a așezat la o masă aproape de a mea, numai că pe primul rând spre plajă. Intrase în câmpul meu vizual. Am admirat-o cu câtă dexteritate și-a ocupat locul, mutându-se de lângă cadru pe scaun, parcând apoi susținătorul, în lateral. Eram singurele cliente. Pe terasă nu mai viețuia nimeni. Privind-o, mi-am amintit analizele lui Andrei despre bătrânii spanioli, care se văd. Ies, cum ziceam. Există peste tot. Îi găsești afară, nu în dormitoare, fiindcă ADN-ul îi împinge cu toată forța la malul mării. Mă mai întrebam și ce boală o fi având femeia, eram convinsă că fusese spitalizată recent. Am rămas adânc pe gânduri. Căutam în mine potențialul unei astfel de atitudini, dacă vreodată, peste ani… Și brusc, m-a luat valul comparațiilor, chit că mă antrenasem serios la plecare, să NU ÎL LAS să mă viruseze. La noi e așa, la ei e așa, de ce nu-i și la noi ca le ei, sau invers. Nu am avut/nu am această intenție, să compar. Necum să insist ce fain îi acolo și ce rău la noi, mai ales că nu-i adevărat. Am înțeles că nu compar două lumi, două societăți, ar fi mere cu pere, ci compar decizia de a locui/sau nu la malul mării, în metropolă/sau într-un sat, și starea de a fi/sau nu cald în tot timpul anului, acolo unde îți duci zilele. Mi-am zis că poate nici în Madrid nu-i full de seniori în șort și maieu pe stradă-n centru, sau în cartiere.

Bon. Doamna privește viu plaja goală, nu comandă nimic, probabil va mânca ceva presupun, când din depărtare, cu pas elastic, apare el. Hombre. Aceeași vârstă cred, dar mai sănătos și mai bine conservat. Atitudine aproape tinerească, păr lung alb prins în coadă la spate, vine fără ezitare și se așază la masa ei. Nu se salută, nu se pupă, semn clar că au venit din aceeași casă. Își zâmbesc, însă. Poartă verighete. Identice, constat după un minuțios studiu de caz.

El își trage scaunul sub fund, și-i face un semn barmanului. Așadar a lăsat-o pe ea să vină prima, lent, în tempo-ul propriu. Nici unul nu are telefon. Sau nu-l are la iveală.

Finalul scenei e apoteotic.

Cei doi primesc câte un pahat înalt cu bere aburindă de rece ce e, cu guler alb ca la carte. Era ultima comandă la care mă așteptam, mai ales pentru doamna. Și-au savurat apoi berile la malul mării, nu foarte vorbăreți, s-au lăsat cotropiți de soare, iar eu am plecat spre casă înaintea lor, ducând cu mine un potențial la care nu mă gândisem niciodată, încă. Să fii un bătrân bolnav, îmbrăcat în maieu și șort și teniși albi de pânză și să bei o bere rece la malul mării, cu branula la purtător. Această scenă, imaginea celor doi  mi-a detonat un artificiu latent de care n-am fost conștientă până atunci.

Urma să aflu și că multe bătrânele/bătrânei octogenari din satele vecine, single, (toți conducători auto!), vin diminețile la o anume terasă în Carboneras, unde își beau cafeaua și iau micul dejun și povestesc. Apoi, fiecare cu drumul lui, izolat în cătunul propriu. Există și cătune cu trei-patru case.

Viteza vieții aici, e cu pedala muult ridicată de pe accelerator, iar respectul pentru bătrâni, excepțional.

Îmi povestește Andrei cum într-o dimineață, în centru, o doamnă în vârstă a oprit mașina în dreptul brutăriei, fix în mijlocul drumului. A coborât lipsit de grabă să-și cumpere pâinea și toți au stat cuminți la volan în spatele ei, să-și termine treaba pe ziua în curs. Nimeni exasperat sau revoltat.

Viața dusă la cota minimă de agitație, cu „siestita” (odihna de după masă)=lege, cu muulte zile oficial libere de sărbătoare, când nici un privatizat nu „se privatizează” și-s lacăte peste tot, e una pe lângă care ardelenii noștri sunt suricate surescitate.

Dar să revenim la ușa deschisă a bisericii, cu preotul paroh în prag.

Va urma despre slujbă și colinde în ritm de flamenco și despre celebrul cântăreț local Pepe, chiar așa, Pepe îl cheamă!, și cum va performa el la chitară solo, alături de corul bisericesc cu băbuțe și castaniete.

Completarea făcută de Andrei, fiul meu, după ce a citit textul. Citez.

Acum știu că țara arde și baba se piaptănă, dar nu port cravată decât la costum complet. Când îmi pun sacou la blugi, nu iau cravată. Să nu mă împușcați pentru această rectificare „esențială” în arhitectura poveștii. :-))

Primul episod al Crăciunului în Spania, îl poți citi aici:

https://www.otiliatiganas.ro/un-craciun-in-spania-primul-episod/