Trecerea de pietoni şi noapte bună!

Rămâi trăznit, uneori, ce întorsătură poate lua mesajul unui adult în mintea unui copil.

Clasa întâi.

Învăţătoarea ne vorbise despre regulile de circulaţie, traversare, semafor. Cert este că a fost atâta de convingătoare, încât mie mi-a intrat în cap că trecerea de pietoni e al doilea loc absolut sigur şi protector pe lumea asta, după pătuţul meu. Și am crezut acest lucru din toată fiinţa mea. Îmi amintesc PERFECT două-trei secunde dintr-o noapte de atunci. Eu dormeam (aşa cum dorm şi azi) pe o parte, covrig, genunchii la piept, cu plapuma trasă peste cap. Îmi amintesc deci cum mi-am băgat capul sub plapumă şi, înainte de a adormi, m-am gândit ce bine-i în pătuţul meu şi ce noroc să mai existe şi alte locuri aşa calde şi sigure: trecerile de pietoni. Îmi închipuiam că aş putea să-mi pun pernuţa şi plapuma pe trecere, să dorm buştean, încolăcită acolo, fiindcă ea, trecerea, mă va proteja de orice rău, după cum… atât de frumos spusese învăţătoarea. Apoi am adormit, încălzită de aceste imagini idilice.

N-am aplicat practic ideile şi pentru că undeva, în adâncul inimii, simţeam că n-o să le prea placă alor mei, ei nu păreau aşa de aventurieri ca mine, plus că era complicat să-ţi cari perna pe stradă, s-ar uita şi lumea la tine, nimeni nu face aşa ceva, probabil din neştiinţă, deci am lăsat să treacă anii fără să adorm pe trecerea de pietoni.

Apoi am crescut, am înţeles că n-am înţeles bine, că trecerea te protejează doar dacă te protejezi şi tu, apoi am crescut şi mai mult. Am crescut… norocită de această amintire nostimă. Suficient cât, peste ani, când urmăream la televizor reclamele cu FNI care mă apără de toate în timp ce eu dorm, să mă întreb dacă nu cumva se reeditează faza din copilărie!