Tentația

Cluj, primele săptămâni de şcoală medicală. Anul întâi, săptămâna a treia. Apartament de două camere, închiriat generos de ai mei, ca unui VIP ce eram, eu încă singură, fără colega cuminte de la fizică, ce va veni prin primăvară.

Îmi aşez conştiincios merindea, în cămară şi frigider, îmi aranjez hainele în dulap, sortate în teancuri cu destinatar: halatele alb- apretate pentru lucrări practice, ţoalele sexi pentru discoteci, ţinutele casual pentru familie şi cursuri în amfitratru, pijamalele pentru somn. La acea oră nu se punea încă problema furourilor negre dantelate, a sutienelor Triumf- „jumătate de cupă”, sau a portjartierului roşu, cu ciorapi de mătase sfârşiţi în pantofi cu toc cui. Eram încă „injer”, demonul somnola.

Deci totu-i clar.

Îmi stivuiesc caietele, îmi ascut creioanele, îmi asigur cursurile (litografiate pe atunci). Și viaţa de student- viitor „mare medic european”, porneşte calm şi lin. Mă duc zilnic la şcoală, seara învăţ‚ conspectez ceea ce aflasem peste zi. Totul până într-o dimineaţă, când sună ceasul la 6,30. Eu muream de somn şi un gând pervers îmi izbeşte echilibrul solid, format în primii 18 ani.

-Ce-ar fi să nu mă duc azi la şcoală?

Tentaţia se zbate-n mine ca peştele pe uscat, mă foiesc de pe o parte pe alta, nici să dorm ca lumea, că mă copleşeau coşmarurile fraudei, dar nici să mă duc la cursuri dormind pe mine. Până ce, brusc, am o revelaţie.

EU CHIAR POT SĂ NU MĂ DUC LA ȘCOALĂ!

Și, dacă nu mă duc, nu află ai mei, nu tre să dau explicaţii, fac rost de o motivare şi mă pupă toţi în fund. Deci nu mă duc şi dorm până la prânz. PUNCT.

Din clipa Marii Decizii, somnul a devenit adânc şi odihnitor. Pe la orele prânzului, m-am trezit. Doamne, ce bine-i!

Mi-am făcut o cafea, mi-am aprins o ţigară. Meditez singură în bucătărie. „Aspăs” butoanele casetofonului rusesc din sufragerie, bag caseta preferată şi dau muzica la maxim. Bani am, apartament am, ţoale am, potol am, ţigări şi cafea am. E prima dată-n viaţa mea când nu-s deloc cuminte. Nu respect nicio regulă. Chiulesc, intenţionez să mint.

Doamne, ce bine-i!

Sting ţigara în scrumieră, dansez singură în faţa oglinzii, mi se fâlfâie de vasele nespălate din chiuvetă, la cât mânânc eu, pot sta acolo o lună, patru mere pe zi îmi ajung şi măcar alea nu fac mizerie…

Seara mă văd cu noile pretenuţe, care însă se duseseră la cursuri. Eşuăm undeva la o terasă. Se bea bere rece, sau lichior de ciocolată. Azi îmi zic – azi înţeleaptă:

– Păi sau beu, ş-atunci măcar beu whisky, sau mânc Milka, ş-atunci nu beu! Nu lichior de ciocolată. Ce-i aia? Prostie, hibrid.

Dar, în acele vremuri, cârciumile se închideau oricum la ora 10 şi aveau numai lichior de ciocolată, sau din acela verde, clorofilico-mentolat.

Aflu că fetele „m-au scos” la prezenţă, deci figura asta o mai pot repeta, fără încă nici un risc în carieră. E o rezervă minunată a libertăţii TOTALE!

După câteva zile repet figura, de astă dată senin şi detaşat. Sună ceasul? Dă-l în mă-sa. Are buton de off. De patru ani mă scol la 6,30, ca să învăţ! Noa gata… destul mi-o fi fost şi mie.

Și a fost cumva, ştiţi, ca orice Barieră Sfântă încălcată pentru prima dată… greu e până îi tragi prima palmă unei femei, că după aia, s-o toci zilnic în bătaie, devine simplu. Greu până aprinzi prima ţigară, că apoi devii fumător înrăit. Greu până creşti prima dată miza la poker, că apoi îţi pierzi averea în zece minute, pe la cazinouri sau la bursă. Greu până afli prima dată că deşteptătorul are şi buton de oprire, că până să-ţi bagi picioarele în toată şcoala, nu-i decât un pas.

Aşa că, primul semestru a fost DEMENȚIAL! Freedom. Din ciclul „Viaţa  poate fi şi frumoasă!” Iar ambiţia de a fi primul peste tot, la şcoală, nu-i singura ei ofertă! Oh nuu… MULT mai captivant este s-o joci, s-o trişezi (pe viaţă), ghidat de simţuri, imaginaţie şi ajutat de libertate.

Dar se apropie sesiunea de iarnă. Sunt acceptată la toate examenele, în ciuda absenţelor, fiindcă mă blindasem cu motivările care se dădeau, şi ieri ca şi azi, de medicii adulţi, pentru un pachet de Kent. Diferenţa e doar aceea că, astăzi, eu DAU adeverinţele, nu le CER. În rest, zău, nimic nu s-a schimbat fundamental!

Sesiunea de iarnă era după sărbători, eu rămăsesem cu multă materie neacoperită şi începeam să achit, în rate, costurile libertăţii. Deja Crăciunul în familie îmi juca în stomac, iar revelionul cu iubitul, îmi juca în creierii amorţiţi. Libertatea mea adunase multă materie neînvăţată, trebuia să recuperez în draci, nu se mai punea problema marilor performanţe, ideea era să-mi iau măcar toate examenele.

Piatra de temelie a oricărui medicinist, de fapt coşmarul lui, este anatomia. Un exerciţiu sec de memorie, n-ai ce înţelege, îţi trebuie doar decenii de stat cu curu pe scaun şi tocit şi tocit şi tocit. Sau o memorie fotografică, pe care eu nu o aveam. Eram omul cu schemele, cu formulele mnenmotehnice, cu repetatul a doua zi etc. Nu puteam fotografia în creier o pagină nedesţelenită ca schemă. Aveam colegi/colege care puteau, îi vedeam în pat, proptiţi într-un cot, răsfoind cursurile şi le intra materia în cap. Mie îmi trebuia orar, „plan proiect”, studiu de fezabilitate şi musai în afara patului, la birou, vertical, cu pixu-n mână. Ca-n armată.

Pornesc la drumul învăţatului adevărat în vacanţa de iarnă, acasă la Satu-Mare, era între Crăciun şi revelion. Acelaşi birou din liceu, aceeaşi veioză, aceiaşi părinţi. Numai eu nu mai eram aceeaşi. După câteva zile de tocit, când tăt românu normal dormea să i se aşeze sarmaua şi friptana-n burtă, iar eu toceam ca-n liceu, mă prind că n-am cum să parcurg totul, aşa cum eram eu obişnuită. Adică perfect. Îmi însuşesc din mers lecţia compromisului, faptul că miza unui examen poate fi şi numai să fie el luat, nu musai cu 10, nici musai să vuiască facultatea de geniul tău. Măcar să iau examenul. Am de ales între două variante. Să acopăr toate capitolele de-un 5-6, sau să acopăr câteva de 10, de zero celelalte, şi să mizez pe noroc. Merg pe a doua variantă, fiindcă cromozomul „jucătorului” îmi dă ghes, ca să-l citez pe Băsescu. Decât un 6 sigur, mai bine îmi ofer şansa unui zece, la risc. Plus că nu fusesem antrenată să învâţ ceva cu jumătăţi de măsură, aşa „în mare”… sau ştiam dumnezeieşte, sau deloc. Îmi însuşisem cam două treimi de zece, o treime de zero. Desigur prost gândit, nu două treimi din fiecare capitol, ci din tot cursul, aşa că existau şi capitole deloc atinse.

Ajung eu la examenul de anatomie, trag cele trei bilete care puteau fi de zece- cu noroc, de zero cu ghinion, sau… variante. Deci le trag. Parcurg rapid lozurile. Pe primul îl ştiu perfect, pe al doilea la fel, al treilea… „artera tibială anterioară”, DELOC . NECITIT! Coşmar.

“Artera tibială anterioară” a primului examen de anatomie e reală, EXACT aia era pe bilet, deci nu fabulez şi nu fac proză şi la 52 de ani din care 27 de ani medic, iacă mi-o amintesc. Am timp de pregătire a subiectelor, îmi schiţez pe foaie conţinutul primelor două pe care le pregătesc ca-n vremurile de glorie, dar ştiu SIGUR că de arteră n-am habar. Îmi vine rândul: Chiran Otilia!

Stomacu-mi tremură, dar maschez cu ceva atitudine sportivă. Mă aşez în faţa comisiei de examinatori, citesc cu voce tare primul titlu, şi-i dau înainte cu ştiinţa. Cu al doilea, le fel. Din comisie, între timp, nimeni nu confirmă sau nu infirmă din cap că aş fi pe fază, or eu eram la subiectele bine ştiute. Ba mai şi vorbesc între ei diverse cretinării, în timp ce eu mă dau de ceasul morţii. După o vreme, şeful comisiei, rosteşte sever:

-Bine. Treci la subiectul al treilea!

Pauză lungă… tac. În mine se luptă diavolul cu Dumnezeu. Aş putea bate câmpii, dar e umilitor să vorbesc despre ceva CE NU ȘTIU. N-a făcut-o neam de neamul meu! Aşa că decid să fiu demn- sinceră.

-Subiectul al treilea e “artera tibială aterioară”. Iar pe asta… pauză lungă… NU O ȘTIU.

Privesc angelic spre călăi.

Șeful comisiei nu se mai consultă cu asistenţii, îmi trece 4 în carnet, deci am căzut PRIMUL examen din viaţa mea. Totuşi mă priveşte ca un laser, (Ciobanu se numea şeful comisiei), şi îmi spune:

-Chiran, eşti la început de drum, de aceea te învăţ ceva. NICIODATĂ în viaţa ta, să nu mai spui “NU ȘTIU”! Să nu recunoşti că nu ştii, la un examen. Mai bine taci. Ai parcurs primele două subiecte, de zece. La al treilea, chiar necitit, puteai spune măcar că e o arteră, situată pe tibie şi cam anterior, fiindcă deduceai din formularea subiectului. Îţi dădeam un 8 per total. Dacă la al trelea subiect spuneai două vorbe, aveai un 8. Nu uita!

N-am uitat. Niciodată.