Te bat de te duce mă-ta cu salvarea!

Fiu-meu clasa a cincea, eu medic la ţară în judeţul Sălaj, el transferat cu mama, „la post”. Proaspăt mutat din buricu` Aradului, la şcoala sătească.

Nu le avea cu zdrobit moacă de adversar “din pumn”, cu pus piedică la dira, nici nu-şi manifesta afecţiunea izbindu-te peste ceafă.

Apare el de pe la şcoală cu căciula cu noroi, cum că un coleg  Cutărescu l-a zgâlţâit şi l-a împins şi nu ştiu ce i-a mai făcut şi i-a zis:

• Vezi că te bat de te duce mă-ta la spital cu salavrea!

Bag la cap.

A doua zi mă prezint la şcoală ca o mamă responsabilă, vine şi diriginta, cer să mă adresez agresorului. Diriginta (cred că şi Andrei!) erau convinşi că voi ţine o lecţie elegantă de morală, doară eram doamna doctor în sat. Eram şi echipată ca la carte, pentru a da greutate momentului. Însă discursul meu… fusese cu argumente supriză.

Identific agresorul (care se cam căca pe el de frică deja) şi intru abrupt în subiect. Clasa mă ascultă atent.

• Dragule, mi-a spus fiu-meu că o să-l baţi de îl duce mă-sa cu salvarea! Uite ce-i. Dacă te atingi de el, te bat eu. Măr. Praf te fac. Și nici măcar nu chem salvare să te ducă mă-ta la spital. Uită-te-n ochii mei. Clar? Un fir de păruţ dacă-i atingi, eşti mort. Te calc în picioare.

…Nu l-a mai atins niciodată.