Sunt medic. Nici Dumnezeu şi – sper – nici diavol.

O replică pe care o dau uneori pacienţilor mei (destul de des, să ştiţi!).

Îi examinez atent, întreb, pun mâna, mă uit peste analize, trag o concluzie, pun un diagnostic. Decid un tratament. Explic. La capăt, unii mă întreabă:

– Dar n-o să paralizez?

– Dar n-o să fac infarct?

– Dar n-o să fac cancer?

Și atunci, răbdător, zic aşa, (chiar de durează – zisele -):

-Dacă respectăm cele recomandate, şansa scade enorm. Mai mult ca sigur nu se va întâmpla nimic grav. DAR!! Eu nu sunt Dumnezeu, nu pot promite nimic, eu nu decid destinul oamenilor. Nici măcar că ajungeţi întreg acasă nu pot promite. Poate vă calcă o maşină, nu? Poate cad eu peste birou în zece minute, mi se sparge un vas în creier şi mor. Aşadar cum sunteţi azi – nu-i grav, periculos, iar sub tratament va fi bine. Dar nu mă obligaţi să fac promisiuni de Dumnezeu… Nici măcar Dumnezeu nu promite nimic şi uneori îţi face surprize!

În concluzie: trebuie să ştiţi, voi cei nemedici, că niciun examen clinic riguros, un EKG, o ecografie de cord, o probă de efort, tomografie din cap până-n picioare să fie ea, NIMIC nu poate prevedea faptul că peste 24 de ore faci infarct şi mori. Știi că-i infarct în “timp ce”, nu dinainte. Aşa se explică de ce un pacient examinat la cabinet poate să cadă peste trei ore pe stradă şi să moară.

Noi medicii nu putem garanta viaţa, după cum nu noi creăm viaţa. Putem face pronosticuri, putem ameliora, intervenim ca s-o lungim sau s-o facem confortabilă, dar niciun medic nu poate promite zile/luni/ani, fiindcă secretul vieţii este necuprins. Iar frâiele destinului nu-s în mâna omului.