SUNT ACASĂ ȘI MĂ GÂNDESC LA GENOCID…

Otica, eu intervin aici cu un mic comentariu total deviat de la subiect… insa simt nevoia s-o fac. Ma terifiaza telepatia dintre noi. Zilele trecute, fara sa stiu unde te afli, ce faci, cu ce trairi si framantari te confrunti, am inchiriat cele 4 DVD-uri cu filmul Holocaust. Ce zici de treaba asta?

Cred că textul tău politically correct, o să atingă multe coarde sensibile, mai ales că lumea ştie să facă din fenomene ca holocaustul ori revolutia, sarbatori comemorative anuale, sa fie sigură că n-o să uităm nici peste alti şaizeşi… de ani. Dar aceeaşi lume e complet desensibilizată la ceea ce se întâmplă chiar aici şi acum, în timp ce tu îţi iei masa de prânz iar eu meditez pe tron. Ori asta, ori, semnalele sunt mult prea subtile, inteligent mascate şi înlocuite de senzaţionisme media. În spatele circului plin de culori şi luminiţe stridente din politică, mondenitate, crime cu topor şi furcă şi mai ales eternul clişeu al babei violate în comuna cutare, se ascunde o problemă mult mai toxică decât holocaustul ori revoluţia noastră plângăcioasă, fiindcă aici e vorba de un pericol ce vizează (iminent) 7 miliarde de oameni plus ecosistemul din jurul lor. De această situaţie în cădere liberă, nici măcar cea mai frumoasă şi curată democraţie nu ne mai poate salva pentru că 7 miliarde de oameni luaţi om cu om, se fac vinovaţi de o mentalitate fundamental greşită, lucru care periclitează poate cel mai valoros bun de pe planetă: biodiversitatea. Dacă nu se înţelege din text care e buba, vreau să-o fac cât de clară posibil: ideea de creştere economică infinită (infinite growth) este pur şi simplu inaplicabilă într-o lume cu resurse finite. Ideea de autoconservare şi de confort, aplicată numai la nivel uman, se contrazice pe sine. Viaţa e una singură iar fiecare părticică din ea ar trebui considerată egală ca valoare cu orice altă părticică, asta numai dacă vrem ca sistemul vieţii să continue să „trăiască”. Nu predic, aici, pe blogul tău, ecologia, dar nici să mă abţin nu mai pot, atât timp cât oamenii care ar trebui să ne conducă cu responsabilitatea supremă de care se obligă prin consituţie, îşi fac numerele televizate, ne leagă pe toţi sub aceeaşi înjurătură şi se retrag să-şi stimuleze moştenitorii în fază celulară. Nu mă mai pot abţine când ştiu că trebuie să-mi ţin respiraţia pe anumite sectoare din oraş, ca să nu mă ia cu ameţeală de atâta praf şi fum.
De asemenea nu vreau să par nici alarmist ocazional. Urmăresc documentare la TV, pe net, oriunde găsesc câte ceva interesant şi mă îngrozeşte să văd că în 80% din documentarele despre animale se zice acelaşi lucru „specia filmată şi analizată aici e pe cale de dispariţie” „echipa noastră de filmare poate fi ultima care mai are ocazia să vadă acest animal în mediul său natural” etc. Au înnebunit ei şi repetă acelaşi lucru din lipsă de imaginaţie, sau ceva nu e în regulă la nivel general? Jumătate din speciile lumii de amfibieni au dispărut! Un tip de ciupercă parazită care pătrunde cu uşurinţă în pielea permeabilă a broaştelor a avut o evoluţie şi o răspândire explozivă, o dată cu încălzirea globală.Cât de importante sunt aceste animale judecând numai din prisma lanţului trofic? Oare noi nu avem nevoie de toate aceste vieţuitoare? Nu depindem de ele pentru adevăratul confort de care avem nevoie, ca fiinţe la fel de naturale ca şi orice altceva viu de pe suprafaţa Pământului? Şi dacă depindem de ele, nu ar trebui să le respectăm de la egal din prisma importanţei? Mai mult, această inteligenţă superioară cu care ne tot fălim noi, scopul ei care e? Sau inteligenţa se măsoară prin capacitatea de a-ţi face ţie bine indiferent de repercusiunile propagate în exterior? Mai mulţi oameni ar trebui să-şi pună problemă că o inteligenţă presupune responsabilitate, iar aceasta ar fi nejustificabilă fără protecţia raţională a tot ce nu se poate apăra prin propriile-i mijloace.
Părerea mea bătrână de numai 26 de ani ar zice că mai bine am face să terminăm cu plănsul pentru ceea ce a fost, mai demult, să băgăm la bilă unde s-a greşit masiv şi să începem să ne ridicăm la adevărata semnificaţie a cuvântului evoluţie. În spatele draperiei de „bine” dormim sub iluzia de confort şi căldurică , în timp ce în faţa ei e mai rău ca niciodată. Mulţi optimişti spun că mai avem câţiva ani până ce situaţia devine ireversibilă (ireversibil, alt cuvânt predominant în documentare), dar ăştia sunt optimiştii…
Ar trebui să nu ne mai plângem trecutul, rănile, de bine de rău s-au închis. Ideea e că în viitor, poate n-o să mai fie nimeni care să mai conştientizeze, să-l doară şi să plângă după ce am făcut noi acum. Şi dacă acum nu e încă prea târziu chiar şi pentru lacrimi, peste câţiva ani cu siguranţă va fi.
Scuze că m-am întins cât o zi de post.

N-am vrut să par insensibil faţă situaţia unui trib, unei regiuni sau unei naţiuni. Dacă am facut-o îmi cer scuze. Am vrut doar să punctez un fenomen pe care o dată ce îl afli cum trebuie nu ai cum să zici, „eu nu-s evreu, ce-mi pasă mie?” „nu-s rwandez şi nici sudanez, mă doare-n cot!” Şi de asemenea nu sunt „doar” ecologist. Totul porneşte de la modul de viaţă disfuncţional şi autodestructiv pe care îl duc. Totul porneşte de la mentalitatea mea bolnavă, comodă şi automatizată prin rutină. Dacă eu nu fac nimic, să nu am nici tupeul şi pretenţia ca alţii s-o facă pentru mine, pentru ei, pentru toată lumea. Prea ne-am obişnuit să urmăm exemple în loc să le creăm. Prea ne-am obişnuit că doar prin creare de precedent ne putem mobiliza. Şi când nu ai un precedent de urmat, din simplul fapt că aşa ceva nu a mai existat până la tine, ce faci? Aştepţi până se crează unul? Iar până atunci totul se rezumă la eu cu mine şi cu … mea? Cum să nu fiu pătimaş… dar stai, că într-o lume în care litera de lege e stilul relaxat şi zeflemitor de la distanţă între două căscături, să fii pătimaş e rudă cu paranoia.
Chiar şi dacă vârsta încă mă califică drept susceptibil la a susţine anumite cauze, îmi pare rău că această înclinaţie se clasifică în funcţie de vârstă, În aceeaşi măsură, însă, această teorie e inventată de potenţiali psihologi care îşi manifestă potenţiala invidie dintr-o potenţială impotenţă de suflet care îi face incapabili să urmeze o cauză.
Ceea ce vreau să spun nu aruncă rahat în oamenii care nu fac ce trebuie, adică nu acuz pe nimeni mai mult decât mă acuz pe mine. La mine, cel puţin sunt 100% sigur că mă fac vinovat, doar mă cunosc de-o viaţă întreagă. Atâta doar, mi-ar plăcea să văd într-o zi şi pe alţi afirmând chestii de genul ăsta. Măcar un minim sentiment de vinovăţie. Nu cu scopul mustrărilor de conştiinţă ci în ideea că „ok, mă simt cum mă simt, hai să văd ce pot să fac să schimb situaţia… eu cu mine aşa de capu meu”

Sunt impotriva centralelor nucleare. Adauga-ma si pe mine , la cei multi.
Doina Mos

Da, probabil am exagerat puţin. Îmi cer scuze Otilia. Dar trebuie şi să precizez că am ajuns la concluziile astea după un lung proces de judecată cu mine însumi. Evident că nu-mi permit să judec pe nimeni! Nu am cum. Ar trebui să îi cunosc pe toţi ca pe mine. Dar sunt momente în care ceea ce mi se întâmplă să gândesc despre mine, să se potrivească şi altora. Dacă am părut că arunc cu judecăţi sau prejudecăţi după tine personal, sau oricare cititor al acestui blog, te rog, chiar nu asta îmi era intenţia. M-am judecat pe mine pulbic, pe blogul tău, din păcate. Şi m-am găsit vinovat serios, în urma acestui proces. Dar să nu vezi asta ca pe un act de îndrăzneală sau curaj sau alte eroisme de genul. Să mă simt vinovat de anumite aspecte ale vieţii, nu înseamnă o calamitate emoţională, ci o conştientizare a faptului că am un loc pe lume guvernat de anumite legi chiar dacă nu sunt întotdeauna alea din consituţie. Pentru vinovăţia asta nu se cere pedeapsă ci obligaţia de a face ceva bine în locul celor stricate. Vehemenţa nu face bine în schimb…