Șeful unor nebuni nu poate fi decât un nebun

Lucrări practice cu grupa (stagiu), la Bucureşti, Clinica de Psihiatrie.

Înainte să continui, trebuie să vă spun că eu sunt o tipă – nu fricoasă, (chiar deloc!), ci sperioasă. Tresar uşor la un zgomot brusc. Dacă mă concentrez adânc la ceva şi-mi baţi din palme la ureche, sar de pe scaun şi încep să zbier necontrolat. E un reflex, n-o fac intenţionat. Familia mea ştie şi s-a cam obişnuit cu mine.

La „nebuni” ni se face un soi de protecţie a muncii: să nu umblăm singuri, să ne ţinem de grupă, să respectăm cu stricteţe regulile interne. Suficient cât, în subconştientul meu, să se declanşeze resorturile de autoprotecţie pentru situaţii limită. Plana în jur pericolul şi imprevizibilul. Atmosferă tensionată. După o lungă vizită prin saloane, nimic grav de semnalat, ne adunăm într-o sală de studiu, la mese, ne aşezăm pe scaune cu caietele în faţă, urmând să discutăm teorie. Sala de studiu, izolată de zona saloanelor, îmi dădea deja liniştea siguranţei. Dar ea comunica printr-un holişor cu o budă, în care se afla, fără să ştim, un pacient psihopat. La mijlocul unei discuţii ştiinţifice, uşa dinspre sala noastră se deschide brusc cu piciorul şi, în cadrul ei, se iveşte teatral, „pacientul secret” din budă.

• Bună ziua! ne urlă el tuturor

Dacă colegii şi asistentul doar au tresărit la intrarea apoteotică a omului, eu am ţâşnit în picioare, zbierând ca din gură de şarpe, reacţie cretină ştiu, dar pe care nu mi-o pot controla. Cert este că l-am şocat pe nebun, care a luat-o la goană pe coridoare, terorizat de urletele mele, asistentul era să facă cu „herţu”, iar colegii mi-au zis apoi, la pauză, că pacienţii de acolo îs mici copii faţă de mine!

Seminarul s-a încheiat fructuos.

La examen am luat 10, profu n-a vrut să rişte nimic cu mine.

MORALĂ MULTIPLĂ: cea mai bună apărare este atacul, atacă-ţi adversarul cu armele lui, dar pe terenul tău şi… liderul unor nebuni nu poate fi decât un nebun.

O altă ispravă de pe-acolo: