SCRISOAREA STUDENTULUI DISPERAT. Otilia, amintiri cu morală inclusă-n text.

Scrisoarea de mai jos am  scris-o la 18 ani, cu STILOUL pe foi albe. Azi am trecut-o de pe vechea foaie, în calculator. O păstrase mama, abia acuma am dat de ea, uitasem că am scris-o.

Eu la Cluj la medicină, ai mei la Satu-Mare. Eram în plină sesiune de vară, anul întâi, boboc, după ce sesiunea de iarnă o depăşisem submediocru şi cu anatomia picată. Rezistam greu în submediocritate, mă umilea la propriu. Ceva era de decis, ca să ies urgent. Încercam să împart vinovăţii, am luat puţin asupra mea dar, evident, am trimis şi spre ai mei un pacheţel de vinovăţie despre cum m-au “gestionat” în liceu. Cumva printre rânduri, fiindcă n-aveam chef să-i inflamez, n-aveam nici forţa necesară ca să le ţin piept într-un eventual război, şi nici nevoie de mari conflicte. Eram deja destul de stresată cu ale mele. De aceea am jucat atent, doar printre rânduri.

Scrisoarea e de citit din ambele perspective- atât părinţii grijulii care gândesc viaţa în locul copilului performer în liceu, copil de zece, cât şi a copilului care o ia rapid în freză de la aceeaşi viaţă, când e pus în situaţia să gândeacă pentru sine. Apoi, ajuns liber, fie va gândi ca porcu, fie nu va mai gândi defel. Fie va gândi impecabil, caz rar şi care n-a fost cazul meu.

Dragii mei,

Cred că nu v-aţi aşteptat să primiţi scrisori de la “fiul vostru rătăcitor”, dar e sâmbătă şi soare şi cald şi pe mine m-a apucat un dor nebun de casă.

De fapt, totul a început când am vorbit cu Tina la telefon şi mi-a spus că udă florile pe balcon cu mama. (Tina= soră-mea, cu opt ani mai mică). Mi-am adus aminte de anul trecut când era tot cald, tot soare, eu acasă, pe balcon flori şi rufe colorate, iar eu sufeream de mania persecuţiei şi, culmea este, că la ora aceea mă consideram cel mai nefricit om de pe pământ. Mă obseda (de fapt ne obseda pe toată familia) ideea reuşitei mele la admitere, care pentru voi era faptul în sine (a scrie bine, a căpăta note mari, a urma o facultate bună), iar pentru mine o schimbare radicală a modului de viaţă, a concepţiilor şi aşa mai departe. Deabia acum, când mă gândesc la complicata mea realizare pe plan profesional, îmi dau seama că, de câte ori am trecut de la un mod de viaţă la altul, m-am acomodat foarte greu, mult mai greu decât ceea ce se aştepta de la mine şi aşa zisa mea inteligenţă. Când am trecut în clasa a cincea m-am descurcat mai greu decât ne-am fi aşteptat. Mi s-a dat foarte puternic în cap şi mi s-a aminiti de nenumărate ori că nu sunt altceva decât un copil obişnuit, cu toate aerele mele de artistă cu tot. Că, după o vreme, am reintrat în “plutonul fruntaş”- vorba voastră, e altă poveste. În timpul liceului am fost un elev cu rezultate foarte bune la învăţătură dar, ştiţi bine că, spre deosebire de alţi colegi buni (Carmen, Simona, Marcel), am avut grijă de câteva ori să dau cu bâta-n baltă destul de puternic. Mă întreb şi acuma de ce am luat eu 6,40 la chimie la naţională, de ce de fiecare dată ajungeam la naţională şi apoi o dădeam în bară. De ce n-am intrat cu 10 la facultate deşi, trebuie să recunoaştem, efortul pe care l-am depus era de această notă. Am ajuns la concluzia că:

1.N-am avut o pregătire constantă

2.M-am supraapreciat de foarte, mult prea multe ori

3. Inteligenţa mea e a unui om normal, oişnuit, de această vârstă, deci nu dă rezultate în timp record.

Într-adevăr, am fost un copil „multilateral dezvoltat” în sensul că recitam, făceam gimnastică dar eram bună şi la chimie, îmi umbla mintea (facem abstracţie de lipsa totală de memorie la cifre), dar îmi dau seama că m-am încadrat în categoria celor care “ştiu nimic despre totul”.

Sigur că, de mic copil am vrut să devin medic şi în clasa a XI-a şi a XII-a a intervenit pentru prima dată o ambiţie grozavă de a-mi realiza acest plan. Niciodată până atunci n-am mai făcut un lucru cu atâta convingere. Îmi doream atât de mult să ajung la medicină (la fel de mult cum îmi doream ceas în clasa a IV-a!)

Efortul în sine n-a fost uriaş, (mă refer la total ore state propriu-zis la birou), ci mult mai dificil a fost să-mi impun ca, în timp ce voi toţi vă uitaţi la televizor, eu să mă duc în camera mea, deşi văzusem începutul filmului.  Sau să renunţ, de exemplu, la discotecile de sâmbătă, sau să mă scol devreme ca să repet, când toată casa doarme, sau să mă culc târziu când toată casa doarme şi nu-mi dau seama prea bine dacă era în primul rând dorinţa de a fi medic, sau mândria de a fi intrat la medicină, sau ideea de a pleca de acasă şi de a căpăta un soi de libertate (libertatea căţelului ţinut în lanţ), cea la care visam de la vârsta de 16 ani. Cred că nu v-am spus niciodată că la ora aceea ardeam de nerăbdare să scap de acasă, să fac ceva cu totul nou şi să mă folosesc de propriile mele forţe. A fost o greşeală uriaşă să plec aşa, pentru că eu nu eram încă la vârsta la care să mă despart total de părinţi. Evident, n-am simţit ruptura cum poate aţi simţit-o voi, pentru că aici m-am trezit înconjurată de foarte multă lume, foarte binevoitoare şi amabilă. N-am realizat prea clar situaţia şi nu mi-am dat seama atunci, la început, că a ajunge singură în Cluj înseamnă pentru mine, în primul rând o mare răspundere, o gândire matură, discernământ şi capacitatea de a departaja ce e rău de ce e bine. Vă daţi seama că nu le aveam! Primii 18 ani aţi gândit voi în locul meu, totul, detaliat. Am fost un copil purtat ca un ou, căruia nu-i lipsea absolut nimic (fac abstracţie de, ştiu eu…  fustele la care visam, sau o garderobă supraîncărcată). Nu pot nici măcar să spun ceea ce aud foarte des în jurul meu la conflictele părinţi-copii:

-Da, mi-aţi dat totul, bani – schiuri – mâncare, dar n-am avut înţelegere sufletească.

Cred că ar fi de-a dreptul nesimţire să gândesc măcar o clipă aşa ceva! Care copil nu-şi doreşte o mamă ca mea, ce înţelege tot, sau un tată ca al meu, care înţelege şi el tot, numai că prin intermediul mamei.

Cam aceasta era fundaţia mea de maturitate, când am ajuns aici.

A urmat prima sesiune, eşecul la anatomie, de care eram conştientă (spre final) că-i inerent. Dar n-am crezut până la final că pot pica un examen, nici chiar când am ieşit cu indexul în mână nu credeam. Treaba a fost rezultatul unei inconştienţe totale (de unde oi fi acumulat atâta?), inconştienţa de a lăsa orele şi zilele să treacă, fără să le umpli cu nimic. Este foarte FOARTE uşor să pici în mediocritate, fiindcă nu-ţi cere niciun efort şi pluteşti aşa, ca un dop de plută într-o foarte dulce şi “roză” condiţie de a-ţi uita scopurile.

Ceea ce e foarte adevărat, e că sistemul universitar este radical altul decât ceea ce am cunoscut până acuma. Aici nimic nu ţi se dă de-a gata. Aici nimeni nu-ţi spune “Dacă vrei cutare lucru, du-te la ora 7 în cutare loc!”, nu, aici te chinui să întrebi pe unul, pe altul, ţi se răspunde foarte vag şi cu asta basta. Au existat o serie de evenimente despre care eu nu am ştiut, m-am întrebat cum Dumnezeu de au ştiut celalţi. Păi da, au ştiut, fiindcă în cămin informaţia curge rapid, la timp, iar eu eram în turnul meu de fildeş în Gheorghieni, în gazdă. Viaţa în colectiv, pe lângă neajunsuri, are un avantaj uriaş – te ţine la curent cu noutăţile, te învaţă cum să procedezi la un examen, cum să faci să ieşi bine etc. Revin la vorba tatei- “fotbalul se joacă pe goluri şi şcoala se face pe note.” Într-adevăr, totul e să te strofoci să ieşi bine, să tragi cu dinţii de profesori, să te bagi să dai din nou o lucrare pe care ai greşit-o, să te agiţi, să te caţeri pe pereţi ca să-ţi ridici nota cu un punct şi aşa mai departe.

Concluzia mea obiectivă (şi foarte mult rumegată) e că aici nu poţi face totul bine, n-ai timp fizic să faci totul, ca la şcoală. Deci marea artă e să faci ceea ce e mai important din fiecare şi, în special, ceea ce conduce direct la rezultat. Asta până te vezi cu diploma-n mână.

Exemple concrete am câte doriţi. Dacă cineva mi-ar fi spus:

“Vezi fetiţă că la biofizică notele pe parcurs sunt cele mai importante! Nu numai că dau 40% din nota finală, dar ele dau chiar nota, oricât de bine pregătit ai veni la acesta”, ar fi fost greu să mă zbat să am 10 la notele de pe parcurs? Nu. Dar eu învăţam prima parte a anatomiei, la care notele pe parcurs nu au niciun rol. Aveam marţi biofizică, iar eu luni seara toceam antomie.

Dacă s-ar fi găsit careva să-mi spună că, orice bilet aş trage la examen, să nu-l dau înapoi (pe asta n-am făcut-o!) sau, dacă nu ştiu ceva să nu recunosc demn “nu ştiu”, ci să bat câmpii de-un cinci, or eu n-aveam habar că se poate trăi şi aşa. Eu am pornit de la ideea că trebuie să ştiu şi totul, dar şi perfect, ca-n şcoală, or asta nu se mai putea, fiindcă volumul de acumulat este uriaş.

Este foarte greu, dragii mei, dar nu imposibil. Aş vrea să şterg cu buretele startul acestui prim an de facultate şi să-l reiau de la zero, cu tot ceea ce am acumulat până acuma, să redevin eu însămi, pe regulile mele, fiindcă în situaţia asta nu mă pot complace.

Aş vrea foarte mult să fiu din nou acasă. După ce a plecat mama de la mine şi m-am întors de la gară şi casa era atât de goală! Mi-am dat seama că, de fapt, îmi e tare greu şi nu sunt altceva decât o fată care tremură de frică în pat când e singură, care se sperie de câini, are foarte multe puncte vulnerabile, pe care orice om inteligent i le descoperă, dacă-şi pune mintea…

E inutil să mai joc teatru, să o fac pe băieţaşul şi pe stana de piatră, fiindcă e o tâmpenie uriaşă. N-are niciun rost să-mi impun să mă schimb de pe azi pe mâine, am nevoie de timp. Cert e că am să ajung un medic bun, în pofida lipsei totale de talent la tocit. Tocesc greu, detest s-o fac, să ştiţi!

În 1  am examenul de anatomie şi mă simt bine pregătită, cu toate astea mă tem şi de examen şi de mutra lui Ciobanu, dar singurul lucru rău care mi se poate întâmpla e să iau sub 8. Chestia din iarnă sigur nu se va repeta, mi-am făcut numărul eşecurilor pentru toţi cei şase ani de facultate. De azi într-o săptămână am practicul la fiziologie, care va fi dintre cele mai grele, datorită cifrelor. Schemele, însă, mi-s clare.

Cam astea sunt lucrurile care mă frământă, într-o sâmbătă cu foarte mult soare, după două ore de “muşchi glutei”. Mi-e foarte dor de voi, de Tina şi de Busi, aştept să vin acasă să mănânc căpşune.

Na închei cu romanul, vă sărut cu drag, Otica