Șantajul

Sunt mai mare cu opt ani decât soră-mea. Mult timp, ai noştri s-au bazat pe mine să ne lase împreună, puteau să meargă la teatru, fiindcă eu o hrăneam, o culcam, o îngrijeam, dar o mai şi chinuiam, între noi fie vorba.

Aşa că pleacă ai noştri de acasă, rămânem singure iar mie, de plictiseală, îmi vine o idee genială. Tata era vânător, la noi în cămară trona un iepure de câmp proaspăt puşcat, nu tare ferfeniţă. Iau iepurele din cămară, îl proptesc meticulos cumva în patru labe, lipit de dulapul din sufragerie. Părea viu. Mă montez în bucătărie şi o rog pe soră-mea să aducă ceva din sufragerie. Aud cum aprinde lumina, apoi vine scuturându-şi cele două codiţe şi ţipând:

• Vaivai, Oticaa! La noi în sufragerie este un lup!

Eu râd tăvălindu-mă, soră-mea se prinde că a muşcat-o, se repliază şi, după o vreme, apare lângă mine cu o moacă serioasă, discurs de adult, preluat probabil de la mama:

• Otica. M-ai speriat foarte tare! După treaba asta, eu puteam să rămân şocată, sau chiar bâlbâită.
• Rahat bâlbâială! Îmi zic, întinzându-mă leneş pe scaunul din bucătărie. Dar relaxarea mea arogantă nu durează mult.
• Am să-i spun lu` mami cum m-ai speriat! Și ce puteam păţi.

Rămân niţel pe gânduri, parcă mai bine ar fi să rămână între noi, rahat/nerahat, povestea poate să ia amploare. Mai bine o stopăm la sursă.

• Nu-i spune! Hai să ne distrăm noi două, numa`!
• Bine. Dar doresc penarul tău chinezesc, ăla roz.

Cântăresc atent şi da, PUN BOTU LA ȘANTAJUL ORDINAR!! Îi dau penarul, mai ales că tot voiam să i-l dau, nu-i aşa mare pierderea. Aveam unul şi mai mişto. Noa am fost inspirată, e okay, am cumpărat-o pe micuţa!

Trec zile, viaţa noastră curge lin, eu redevin sigură pe mine. După ceva vreme:

• Oticaaa, îmi dai mie guma ta aia cu zmeură?
• Nu, măi, e a mea, ai avut şi tu două.
• Le-am ros deja!
• Să-ţi fie de bine.
• Mda. Dar seara aia în care m-ai speriat cu un iepure mort, nu faci aşa ceva cu un copil, eu n-am dormit toată noaptea şi puteam rămâne bâlbâită…
• Ia guma!

Măi copii! Și mă toacă aia mică la şantaj, până îmi seacă toate rezervele de lucruri faine. Dar lecţia a meritat. Am să înţeleg mecanismul şantajului, capcana lui, aşa nu se poate continua, deci recurg la autodenunţ, alegând atent momentul astfel încât “Parchetul” să fie bine dispus şi neflămând:

• Mami, în seara când aţi fost voi la teatru, am făcut aşa şi aşa… Tina (adică soră-mea), tot susţine că am şocat-o, dar nu-i chiar grav, m-am jucat şi eu, deci… blabla.

Fără urmări, nici măcar dojană, faptele erau acoperite deja de cenuşa timpului, mama mă laudă pentru sinceritate, ies bine şi, din adevăr, îmi recâştig libertatea păstrării “foloaselor cuvenite”.