Răzbunarea

În tren, (ceva Săgeată), spre Cluj, eu așezată prin randomize, lângă budă. Treaba stătea cam așa.

Fiind vagon modern, nu era prea clar cum se intră la WC, existau două suprafețe netede: una concavă – una plană, ambele cu o bară de inox ce părea mâner. Pe suprafața plană era postat un „emoticon” ce sugera WC, dar WC-ul real se afla după ușa curbă. O deschideai culisând spre dreapta, cu ajutorul barei de inox. Cum tot ședeam eu și ședeam prin preajmă, constat zâmbind că toți cei care doresc la piș sunt încurcați, trag de ambele bare pe rând, se uită-n sus, se uită-n jos, hâțâie ușile. După o vreme, ei pricep că trebuie să culiseze semicercul. Bon. Totodată, mai constat că, sistematic, unul nou venit care trage de bare fiind cineva înăuntru, reușește să deschidă dând peste împricinatul care-și face nevoile. Deduc logic că ușa nu poate fi blocată pe dinăuntru. La primii 3-4 nu m-am prins, apoi mi-am dat seama că n-or fi toți exhibiționiști sau cretini, să nu se știe încuia. Încep să mă implic socioprofesional, cum m-e firea și intervin amabil:

-Se trage spre dreapta ușa cealaltă!

-E ocupat!

-Merge prin alunecare!

-Ușa de lângă, asta-i închisă.

Etc.

După o vreme mă satur și, tot eu, îmi zic că SNCFR când a cumpărat vagoanele alea, n-a luat în calcul o Otilie șezând lângă budă și dând instrucțiuni. Deci amuțesc, și-i las să se zbată.

De fiecare dată când unul dădea peste altul (sau alta) aflat intim în WC, se schimbau zâmbete jenate, se dădea din umeri sau din pleoape, nimic nasol. Eu nu vedeam ce vede cel care tăbăra peste un pișător, puteam doar să-mi închipui. Și o vreme… povestea devine din nostim, monotonă. Până ce un domn, prototipul  antipaticului sociopat, nimerește peste o fătucă gen studentă, finuță. Tânără, stilos îmbrăcată (aveam să le descopăr pe astea când ea va ieși) și îi urlă, domnul antipatic din cromozomi, cam așa:

-De ce nu vă închideți pe dinăuntru? fiindcă:

1.El nu știa că există o defecțiune și nu te poți încuia.

2.Se credea deșteptul pământului.

3.De fapt era bou.

Fătuca, biata, iese apoi rușinată din WC și se scurge la locul ei. Mie-mi rămâne timp de meditat tot felul. Cât de nesimțit a fost domnul, ce nasol s-o fi simțit domnișoara, oare de ce tipul cu tricou alb intră-n budă a treia oară, că pare prea tânăr să fie “cu prostata”, poate o infecție urinară? Poate nu face piș, ci are diaree și crampe?

Și tot așa, ne apropiem de Huedin, când însuși domnul antipatic revine la WC. Întră. În mine se dezlănțuie fulgerător nevoia răzbunării. Îi dau zece secunde să pornească ce-o porni el pe-acolo prin budă, mă ridic brusc de pe scaun și deschid ușa lag, întreg semicercul. Larg. Total. El, cu spatele spre hăul deschizăturii, în picioare, iritat:

-E ocupat!

Eu lungesc fraza, las timpi morți, apoi lent:

-Vai, mă scuzați. Credeam că nu-i nimeni înăuntru!

El își continuă pișul, probabil imposibil de oprit la acea fază. Continui empatic și lung:

-Încă o dată. Vă rog mult să mă scuzați, nu știam că sunteți înăuntru!

Mi-era clar că-i stă pișu-n gât, cu mine-n ceafă. Treceau secunde și eu tot mai eram în prag, explicându-mă. Știam că, până nu plec, n-o s-o scuture și n-o să-și reglementeze prohabul. Mai trag puțin de timp, mimând că nu știu cum se închide. Închid stângaci, dar las intenționat cam un sfert de ușă deschisă, apoi mă așez la locul meu, țintind breșa cu privirea.

Studenta era răzbunată! Pentru toate zilele (alea faine!) când am fost și eu studentă, și domni antipatici îmi urlau câte ceva idiot.