Radu Țuculescu – guestpost – Didi căţeluşa tricoloră

Rubrică permanentă pe blogul meu, scriitorul Radu Țuculescu,  „tras în chip”, adorabil, în pat cu Didi – căţeluşa lui.  

Didi, căţeluşă tricoloră.

Didi dă din coadă şi începe să latre, atunci când pe micuţul ecran apare chipul şopârlos al lui Băsescu. Reacţia ei este contradictorie. Adică, mişcatul cozii e semn de prietenie, de poftă de joacă, pe când lătratul e răstit, nervos, ameninţător. Patrupedul meu reacţionează oarecum mimetic.

Primul matelot al ţării e şi el o apariţie mânjită de contraste. Zâmbetul subţire şi mieros îi încreţeşte colţurile ochilor, dându‑i un aer de băbuţă blândă, recent pensionată. Dar privirile îi sunt constant lunecoase, propulsând neîncredere, iar vocea are stridenţe ameninţătoare care zgârie timpanul. Filmat de la brâu în sus, nu se vede dacă mişcă din coadă.

Aceeaşi reacţie o avu căţeaua mea când prin dreptul ferestrelor începură să zboare obiecte neidentificate. Nedumerit, m‑am repezit să descifrez misterul. Fu rapid dezlegat. Obiectele zburătoare erau… brazi. Ah, ce titlu genial de proză: „Săptămâna în care zboară brazii”!

Am fost entuziasmat, iar Didi la fel. Locuitorii din cartier sunt plini de iniţiative, au idei îndrăzneţe, dovedind spirit întreprinzător. O parte dintre ei, pentru că nu toţi pot fi la acelaşi nivel de gândire. Brăduţul de Crăciun, după ce evenimentul a fost consumat şi bomboanele de pe el aşijderea, devine nefolositor şi atunci, poc cu el afară pe fereastră! Zboară în răsuciri fanteziste, cu ambalajele de bomboane fluturând în vânt, cu bucăţele de vată şi chiar fragmente de globuri. Unii brăduţi se opresc printre crengile copacilor din jurul blocurilor, alţii ajung la sol, înfigându‑se în zăpadă în diverse poziţii de‑a dreptul artistice. Astfel, peisajul cartierului e mereu viu, într‑o continuă transformare, că nu apuci veci să te plictiseşti. Cred că şi Băsescu ar mârâi, entuziasmat, la această iniţiativă a blochiştilor, care simplifică lucrurile şi drămuieşte eforturile fizice.

Dar cum ar reacţiona, aflând de ideea înfiinţării Partidului Oamenilor Cinstiţi? Şi‑ar pocni chelia, speriind cele câteva fire de păr lipite acolo şi ar zâmbi gândindu‑se că e o idee a naibii de bună, cum de nu i‑a trecut întâi lui prin minte aşa ceva. Apoi ar mormăi insidios, ideea se poate cumpăra, nu‑i mare scofală, valută să fie. În asemenea chestiuni nu se înşală, deoarece el ştie cel mai bine că din ţara asta orice se poate vinde.

Cobor cu Didi cele şapte etaje, pe jos. Liftul e înţepenit undeva pe traseu. La patru, mă întâlnesc cu o doamnă care îşi târăşte punga menajeră. O ştiu vag, din vedere. Are un cap, de parcă cineva i‑a răsturnat acolo o oală cu sarmale.

• Vai, ce cuţu drăguţ! gângureşte ţuguindu‑şi buzele – Ce rasă e?

Răspund fără a clipi:

-E tricolor francez!

• M‑am prins eu că‑i rasă nobilă, după cât de ţuguiat îi este capul. Mă flatariseşte doamna. Lipsită de ruşine, Didi o miroase între fese. Botul ei lunguieţ aproape că dispare între dealurile umflate, dodoloaţe. Doamna roşeşte, se impacientează şi concluzionează:
• Însă tot mai bun e un ogar mioritic, are mai mult bun simţ!

Drept răspuns, Didi scapă un vânt care, datorită rezonanţei holului, seamănă cu un mândru sunet de trompetă. Un nestăvilit sentiment patriotic îi umflă pieptul doamnei, care începe să se rostogolească pe scări.