Poveste faină din Ineu, județul Arad

Despre o poveste faină (nu întâmplător am folosit acest ardelenism greu de înlocuit=fain!) care s-a întâmplat astă vară la Ineu.

Ineul este un orășel la câțiva kilometri de Hășmaș-Beliu, cabinetele mele medicale. Și casa mea.

În parcul central al orășelului, numit de la o vreme Parc Dendrologic, nu știu cine anume l-a nășit așa și nici nu-s convinsă că titulatura e potrivită, în acest parc mare și central, așadar, existau niște blocuri uriașe de piatră, aduse pe-acolo cu decenii în urmă. Cu scopul ca, la acea veche vreme, din pietre să se facă niște sculpturi. Nu s-au făcut atunci. Și, dacă nu s-au făcut fix atunci, cu dorințe proaspete, nu s-au mai făcut nici peste un an, nici peste cinci, nici peste timp… Doară și eu m-am trezit pe la spartul târgului vieții și-mi pare că mai ieri dădeam BAC-ul. Darămite niște decenii care traversează nemilos, într-un părculeț de provincie, niște stânci abandonate…

Pietrele au devenit, așa neprelucrate, osatură a Parcului Dendrologic Ineu, cumva ca o nouă filă ruptă din caietul cu lucruri începute istoric și lăsate de izbeliște, până se uită de cine au fost inventate, de ce și de la ce au pornit ele.

La un moment dat, un moment actual, un arădean antrenat în a inventa povești faine, Ovidiu Balint se numește el, redactează, concepe, scrie, subliniază, calculează, organizează și la urmă pune pe roate un proiect prin care, în parc, sculptori români cunoscuți/contemporani, vor transforma aceste pietre moarte (dar cu suflet încastrat), în obiecte de artă. Li se vor alătura fotografi, scriitori, poeți, jurnaliști, care vor trasa și ei – preț de o vară -, la Ineu, un soi de arc peste timp. Și o săgeată prin moțăiala suficienței contemplative. Ei vor da viață pietrelor. Vor învârti, printre pietre, cuvinte, imagini, sentimente, gânduri.

O pură coincidență face ca eu să fiu om al zonei și să-l fi cunoscut pe Ovidiu de mult, de tare mult, la Arad, când fuseserăm colegi la ziar. Și așa s-a făcut că am știut pașii poveștii faine.

Și a ieșit ceva grozav, de la ideea însăși plus oamenii care i-au dat valoare, până la sculpturile uriașe care s-au născut sub ochii ineuanilor și care vor rămâne pe veci, acolo în parc.

Simt că-i de povestit despre asta mai mult decât am făcut-o în plină acțiune astă vară, pentru că atât de des trecem pe lângă ruine (le numesc simbolic – ruine), care s-ar putea recupera, dar e mai simplu să constatăm retoric: „Ce păcat că nimeni nu face nimic cu acest uriaș potențial!”… Uite că astă vară, vara lui 2021, cineva a făcut ecva cu potențialul uriaș. Și tare mă bucur.

Despre toate astea, puteți citi mai multe în linkul de mai jos.

http://www.ineuart.ro/?fbclid=IwAR3ARQw2ARa2pgKXhuZS4PMhLEwNdzusDr2dbSYFqyNw9rfBRCueTUj2njc