Poveste din gardă, scrisoarea medicală ca gest de onoare

Superbul instrument de comunicare între medici – Scrisoarea Medicală -, privită mult, MULT! mai mult decât o hârtiuță zgârmănită cumva de formă, doar fiindcă cere legea. Scrisoarea medicală ar trebui să fie suportul fizic al onoarei tale de medic. Și taurul de coarne cum că tu ești ăla și așa vezi lucrurile.

Aceste Scrisori, plimbate în toate sensurile, corect redactate, fac ca voi să vă eliberați din postura de pioni răniți în bătălii de orgolii. Bătălii care nu vă aparțin. Ajută să comunicăm noi între noi profesioniștii, nu să ne transmitem unii altora vorbe prin bolnavi, deseori săgeți otrăvite.

Efortul de a spori rolul și valoarea Scrisorilor Medicale ca suport de informație și mai ales de ASUMARE, este unul pe care îl fac de mult. Notez citeț numele meu, telefonul personal, cine sunt, unde am examinat persoana, ce i-am administrat și la ce oră. Astfel încât, oricând pacientul scapă în crângul serviciilor medicale, colegul la care ajunge să aibă o oglindă +DATELE MELE DE CONTACT.
Ieri, de gardă la Gurba. Fac gărzi la Gurba și Arad, Centre de Permanență cu medici de familie.

Ezit în gestionarea unei situații de boală acută, omului i se făcuse rău chiar atunci, la biserică. Ezit desigur DUPĂ ce examinez atent, administrez ce consider că trebuie, hidratez activ, las să se liniștească întins pe canapea, vorbesc detaliat și cu soția, cântăresc din timp în timp situația, fusese sănătos perfect anterior. Nu-i o urgență majoră de solicitat salvarea, dar nici de lăsat garda jos. Au mașină, nu este el la volan.

Completez atent, citeț și explicit, exact Scrisoarea Medicală la care fac azi referire. Decid să îndrum pacientul spre UPU Arad. Se putea și Ineu, dar Aradul are cardiolog de gardă.

Simt nevoia opiniei ajutătoare a unui cardiolog sau specialist urgentist. Eu nu-s urgentist, nici cardiolog. Sunt medic primar în specialitatea medicină de familie. Și dacă e să știu ceva bine, până la nivel de excelență, e să știu când nu știu. N-am vrut să iau asupra mea, integral, inima acut aritmică a unui pacient tânăr, fără boli cronice. Nici s-o las pe luni. Suntem în zi de sâmbătă.

Așa că organizăm atent plecarea, știam că-i o oră și jumătate de drum până la Arad, le arăt buticul de vizavi, deschis, de la care să cumpere musai un flacon cu apă, le spun ce să facă, cum să facă, deci prestez FIX pe specialitatea mea. Adică le gestionez și CA FAMILIE, momentul. Mă asigur că au cu ce merge, că nu el conduce, că au de unde să cumpere apa, că va fi hidratat pe drum, că are actele/cardul asupra lui, că are telefonul meu să sune just in case. Intervin (deloc de neglijat!) și în anxietatea amândurora, uzând de un ton prietenos, totuși ferm. E o tehnică anume să convingi un pacient care nu-i pe lista ta, e străin, nu te cunoaște dinainte, că tu nu știi EXACT ce-i cu el, astfel încât pacientul&familia să nu vadă asta ca o incompetență, ci ca un management corect al simptomelor nou apărute.

Driblez abil răspunsul la întrebarea lui:

-Dar dacă mi se face rău pe drum?

O întorc din condei, ca să atenuez anxietatea.

Jonglez cu ASUMAREA, fiindcă:

-nu era (încă) o urgență de chemat 112, de sunat sirene-n sat, dar se putea agrava. Îmi părea loterie.

-nu aveam un diagnostic cert, cel puțin fiindcă NU SUNT CARDIOLOG.

-el putea deveni EXACT acel caz despre care, la rău, vuiesc televiziunile și câte unii îți bagă microfonul în mufă, întrebând pițigăiat-acuzator de ce nu ți-a păsat de om și l-ai lăsat să moară acasă, în loc să-l trimiți

-toate-s bune până-i bine, deci dacă-l trimiți și-i bine, o poți lua în freză de la sistem

(Strict pentru colegii tineri, începători – Acest alineat cu  ASUMAREA e o bună povață pentru tine, de la un senior. Ești medic de familie. Nu ești obligat să știi EXACT ce are omul, ci să identifici corect/rapid riscuri, gravitate, sectorul căruia să i te adresezi. Nu te necăji că ăilalți te pot face una cu pământul de față cu pacientul. Vezi că mi-o fac și mie, după trei decenii de experiență. Dar mai bine apelezi la consult interdisciplinar în exces, decât în minus. E ca în urgența glicemică/coma diabetică, când dacă nu știi sigur că-i HIPO sau HIPER și n-ai cu ce măsura, mai bine dă-i de moment glucoză, decât să-i moară neuronii nehrăniți. Dacă crezi că ar putea fi infarct de miocard atipic, mai bine oprește-i orice mișcare, pune-l pe targă, trimite și rezistă eroic când ceilalți, văzând că nu-i infarct, te vor comenta negativ că l-ai trimis degeaba și „măcar atâta puteai să știi”. Ești medic de familie român. Rezistă de dragul specialității tale atât de speciale! În țările civilizat europene, bârfe din astea rostite sonor, nu apar.)

Îi rog să mă sune când au ajuns la Arad.

Îi petrec până pleacă din parcare. Conducea un vecin. Ne facem semn cu mâna, zâmbind. Zâmbetul meu, oglindit în parbriz, sugerează: va fi bine. Faceți ce trebuie. Îi prevenisem că poate vor aștepta mult, fiindcă întâietate au mereu urgențele majore.

Mă sună după o vreme, soția.
-Doamna doctor suntem aici, nu cred că o să ne facă ceva, le-am dat hârtia cum m-ați învățat, au citit, dar a zis doamna că de ce am venit, că dumneavoastră TREBUIA SĂ-I FACEȚI…
N-am mai ascultat ce a zis doamna. M-am iritat. Puseu scurt de adrenalină. Nu doamnă, nu TREBUIA să fac nimic altceva dacât ce am făcut, fiindcă sunt izolată la Gurba și am pe mână viața unui tânăr sănătos anterior, acum aritmic. Și REFUZ, în cazul lui, să-l țin acasă și să decid singură.

-E în zonă doamna, ca să vorbesc personal cu dânsa?

-Nu, a fugit dincolo. Dar stați… că totuși l-au luat se pare, și acum îi fac un EKG.

Cred. Nu mă îndoiesc că urgența e supraaglomerată. ȘTIU! Nu batjocorind munca urgentiștilor, l-am trimis.
Dar avea acolo telefonul meu, doamna… locul unde am examinat, ora, măsurătorile și ce am administrat. Restul poveștii UMANE nu-i scris pe foaie și nu-l vede nici cu ochii minții. DAR NU ERA VIOE să-i scape cu voce tare, ce TREBUIA eu să fac. Fiindcă FIX astea vă distrug emoțional pe voi. E ca părinții care se ceartă în bucătărie pe seama ta, și tu ești mic, speriat, nu pricepi care are dreptate, ei urlă dincolo unul la altul, tu-i iubești pe amândoi. Iar pentru mine, doamna cu TREBUIA e ca soacra antipatică și acră, depășită de evoluție și blocată-n paradigmă, care-i suflă-n ceafă nurorii cum TREBUIA să facă friptura. Tot mai halenic, cu cât friptura-i mai gustoasă și mai fragedă. Și nici o invitație la armistițiu nu-i poate atenua răutatea atavică. Nici măcar o ciocolată Milka strecurată blând sub cuponul de pensie. O va accepta, dar apoi i-o va voma nurorii peste friptură, doar ca să-i arate lumii că nemernica nu știe găti. (Emoticon zâmbet, aici. N-am)

În cazul descris, un lucru îmi era clar. Nu puteam decide “stai acasă liniștit, pe parafa mea, pe mintea mea”. Fiindcă nu am avut un diagnostic cert, nu vedeam clar perspectiva și nici riscurile, deci MUSAI era nevoie de încă o opinie. Chiar punându-mi la bătaie amărăciunea, propria adrenalină și înghițirea cu noduri a umilinței generate de colegul celălalt. Care consideră că TREBUIA să fac altfel.

Mai bine le pun pe astea la bătaie, dar știu că pacientul meu a ajuns unde voiam. Sunt medic DE FAMILIE.