Porcul

Poveste duioasă cu bunica, o numeam Busi.

Basarabeancă, un accent rusesc delicios. Ne numea, pe mine Otilia: Atilia, pe sor-mea Tina: Tiînă. Greu de „spelat”.

Apare pe lume nepotul Andrei, fiu-meu. Îl va numi Andriei.

Sor-mea (cu opt ani mai mică) şi cu mine, aveam un cod al nostru de cuvinte, privat, doar al nostru, azi destăinuit vouă.

De exemplu, când o iubeam cel mai tare îi ziceam „cretina naibii”. Nimeni nu auzea, fiindcă nu erau „expresii frumoase” extrase din volume cu citate, ştiam doar noi două. Și râdeam.

Când eu scoteam vreo perlă umoristică, sor-mea Tina zicea:

-TACI că te pleznesc! Idioato.

Și tot aşa, în codul nostru secret, am început să-l numim pe fiu-meu bebeluş, “porc”. Senin.

-Tina, nu plimbi niţel porcu pe mal, că-i vreme faină!

-Otica, vezi că i-am dat porcului 500 ml de lapte acu` o oră.

Azi aşa, mâine aşa, iar “porcul” ne intră în vocabular de tot.

-Tina, vezi că plânge porcu! Schimbă-l tu, plizz, că eu am ceva de scris.

Asta până ce, o dată, aude Busi care se oripilează. Busi învățătoare. Ne adună la şedinţă educaţională.

-Fiete! Nu spuneţi porc, că e urât. Spuneţi şi voi frumos: văcuţă, măgăruş, iepuraş. E un bebeluş drăguţ, e inadmisibil să-i mai spuneţi “porc”!

Bineînţeles că la asta am fugit cu sor-mea pe terasă, tăvălindu-ne de râs, apoi am început (tot între noi două), aberaţii ca dovadă că ne-am însuşit morala:

-Tina, ia văcuţa şi dă-i un ceai!

-Otica, uite, căpriţa! Doarme dusă!