Ovidiu Balint, lansarea cărții Amintiri din Teatrul Vechi

Am terminat de citit recent lansata carte a lui Ovidiu Balint, Amintiri din Teatrul Vechi.

Am amânat ceva vreme lectura ei, de la momentul când am primit-o, fiindcă  îmi imaginam un alt conținut, o altă strucură decât ceea ce am găsit. Credeam că va reclama timpi pentru parcurs, introspecții, răbdare. De ce oare am presupus așa, nu știu. Trebuia să-mi închipui că va fi exact cum am găsit-o, cunoscându-l pe autor, Ovidiu Balint, de mult, încă din acei scurți ani când eu lăsasem medicina în favoarea presei. Arădene.

Cartea Amintiri din Teatrul Vechi curge în lectură vioi, sprințar, o poveste cu multe multe peripeții derulate în vreme.

Mi-a satisfăcut generos nevoile primare de cititor conjunctural, citesc mult, dar nu-s cititor de profesie, nu-i cititul marea mea calitate, necum critica! Mult mai bine înot printre inhibitorii receptorilor enzimei de conversie a angiotensinei 2 în tratamentul hipertensiunii arteriale. Deci, citesc și scriu despre cărți neprofesionist, just “laic hiumăn bituin as”, vorba lui Iliescu.

Așadar, nevoile bazale satisfăcute:

-Ovidiu mi-a lăsat nițel loc la gaura cheii. Să spionez tăcut oameni pe care, în meteoricul dar intensul meu timp de jurnalist arădean, i-am (cam) cunoscut unu la unu. Aradu-i foarte mic. Minuscul cât o Drosofilă Melanogaster. Ne cunoaștem toți cu toți, câte doi, câte trei, nu scapă nimeni neștiut. Nici să vrea. E atât de mic Aradul, încât actorul târgumureșan Nicu Mihoc povestit în carte, este născut în comuna unde, de treizeci de ani, profesez eu ca medic și îl cunosc pe actor din ceastalaltă perspectivă, cea familială, cea de fiu.

-M-a înduioșat, pe alocuri, până la lacrimi. De pildă scena concertului spontan din vamă.

-M-a cutremurat cum/unde/când a aflat de prăbușirea Turnurilor Gemene.

-Mi-a armat resortul de războinic, când m-a plimbat DOCUMENTAT, nu bavardat, pe firul aberațiilor birocratice, al lipsei de c#aie la administrațiile locale, (atunci când c#aiele s-ar fi cerut!), și băgatul lor la înaintare, deghizate-n penis, când nu era deloc nevoie de penetrări erotikko-politice.

-Jocul stupid al destinului unei clădiri emblematice, al culturii unui oraș ca Aradul, între dezinteres patologic și exces de zel prostesc.

-M-a învățat cuvinte noi, noțiuni noi, oameni noi. M-a aruncat de câteva ori la DEX on line și Wikipedia. Altminteri, care-i rostul unei cărți, din care nu înveți nimic? Fiindcă nu, nu cunoscusem/nu foloseam termenul loisir, n-am știut ce-i acela narval, aflu pentru prima dată din această carte despre Adam Puslovic (pe măsură ce căutam despre pe net, Puslovic mă fascina tot mai tare, incluzând outfit-ul, deci ajung să comand cărți semnate de el, eu de gardă la Aradul Nou, timpi între două urgențe), nu știam că Teatrul Hirshl are un geamăn restaurat la Oravița, mi-am propus să caut geamănul cândva într-o excursie…

-Mi-a declanșat nostalgii, amintiri proprii din și depelângă Teatrul Vechi ca filozofie: oameni, voci, anecdote, birouri, postit-uri pe agende, birturi transformate spontan în subredacții, redacții mimând ipocrit biserici, lacrimi, zâmbete, tunetul înfricoșător al tatei să reintru urgent în medicină când cotidianul arădean la care lucram s-a închis, și cu mâna lui m-a făcut cu mâna lui mă extermină dacă nu mă las de prostii…

Cartea Amintiri din Teatrul vechi are nerv, întâmplare, are atât intrigi și amantlâcuri, cât și muzică bună, onoare, principii, cauze, caractere.

Și, mai ales, are mărturii scrise, până nu se uită.

Că ne ducem toți,  încet încet de pe-aici… odată cu noi și povestea trăită.

Cartea are de toate. Mi-a picat tare tare bine.