Sinistrata batjocorită de mătuşi

Inundaţiile din mai 1970, Satu Mare, când Someşul s-a revărsat în oraş.

Eu în clasa a doua, era noapte, vuiau sirenele, nu pricepeam tare bine ce mi se întâmplă, cert e că fugeam cu bunicul de mână pe trotuare uscate, nu vedeam puhoaie de apă în jur, bunicul mă ducea la ei acasă fiindcă locuiau la etaj, în timp ce casa mea cu părinţii era la parter, în altă parte.

Nu s-a mai ţinut o vreme şcoală, mă plictiseam cumplit în casă, mai coboram pe stadă când veneau cisterne cu apă potabilă, mă aşezam la coadă cu o găletuşă, ca să capăt apă. Aflasem că unii copii inundaţi stau cu familia în corturi pe câmp şi îi cam invidiam. Din păcate, în apartamentul nostu de la parter n-a intrat prea multă apă, au scos-o cu găleţi şi cârpe, altminteri minunat ar fi fost să stau şi eu în cort cu ai mei, să facem clisă friptă în ţepuşe, să jucăm volei… aventuroasă şi tentantă imagine. Dar n-am avut eu norocul acela! Chiar la reluarea şcolii, când se aduceau coşuri uriaşe cu pacheţele- ajutoare pentru sinistraţi, unii colegi primeau inclusiv puişor galben- ascuţitoare, creioane colorate, gumă de şters chinezească… dar ai mei aveau venituri mari şi nici luaţi de ape n-am fost! Deci rămâneam pe rândul „nedreptăţiţilor” de soartă, care nu capătă nimic!

La un moment dat, fiindcă reînceperea şcolii se prelungise enorm, m-au trimis la Cluj la mătuşi, m-au înscris acolo la o şcoală. Începeam o nouă viaţă. Una nouă şi fascinantă. Învăţătoarea, miloasă, le-a zis alor mei că mă aşază în bancă cu cea mai bună fetiţă, ca să mă ajute să mă adaptez mai uşor. După primele două-trei săptămâni, se pare că o adaptasem eu pe ea, fiindcă începuse să nu mai fie la fel de ascultătoare şi cuminte ca până atunci. Și nici la carte nu era chiar invincibilă, să fim serioşi, nu există eroi indesctructibili.

Într-o după amiază caldă, sunt trimisă de mătuşi în dormitor la somnul obligatoriu „de frumuseţe”, somnul acela fiind cea mai cretină invenţie a adulţilor, de dragul copiilor. Puţini mă veţi contrazice!  Mătuşile fierseseră dimineaţa ceva dulceaţă şi s-au întins şi ele spre odihnă în prima cameră, urmând ca după o oră să reluăm viaţa cu toţii. Eu nici vorbă să pot dormi, mai ales că se auzeau afară copiii jucându-se. De plictiseală, trec prin camera mătuşilor, din zece în zece minute, spre baie, să fac piş. Măcar era ceva acţiune, se întâmpla ceva, nu zăceam inertă-n pat, ca ele. Iar în baie, pe lângă cei doi stropi de piş, mai puteai băga mâna-n chiuvetă, mai mozoleai săpunul, mai dădeai cu prosopul în tavan, deci era fain, oricum. Pe la al treilea drum spre WC, una din mătuşi zice să nu mai tot circul atâta, să închid frumos ochii şi să dorm.

-Dar nu pot, că-mi tot trebe pişu!

-Am zis că nu mai ieşi din cameră până la ora patru şi punct. Răspunde autoritar mătuşa.

-Bun şi dacă-mi vine iară, ce fac?

-Faci pe tine şi gata! Forţează ea destinul.

Revin în dormitor. Stau aşezată-n fund pe patul mare, dublu, cu aşternuturi impecabile. Trebuie spus şi faptul că mătuşa gazdă avea cultul patului. Cealaltă venise aici în vizită, la fiert dulceaţă.  Aerisea zilnic pernele, scutura plăpumile, schimba rufăria săptămânal, o făcea să miroase a levănţică, n-aveai voie să te bagi dacă nu făceai baie înainte, n-aveai voie să te bagi în pat cu mâncare, trebuia să-ţi pui cămăşuţa de noapte, iar aia să fie fără pete… deh.

Aşadar, stau turceşte exact pe domeniul sfânt şi mă gândesc.

-Noa dacă zici să fac pe mine, iaca fac!

Simţeam eu că s-ar putea să devină un gest grav, dar fantezia răzbunării nu-mi dădea pace. Tocmai venisem de la WC, deci trebuie să aştept răbdător să mi se mai adune piş. Și după ceva vreme, se adună. Îmi dau jos chiloţeii, feresc cămaşa de noapte, mă mut pe jumătatea de pat a unchiului şi reuşesc să piş vreo 30 de mililitri. Apoi revin în curat pe jumătatea mea şi aştept, cu un rânjet sadic, trezirea mătuşilor.

Le văd că intră la mine, eu stau proptită de perne, ochii larg deschişi în aşteptare şi irisul inundat de toată impertinenţa arogantă lăsată de Dumnezeu pe pământ. Adunasem într-o singură privire tot stocul de impertinenţă permis, însumat, milioanelor de copii de pe planetă. Mătuşile zâmbesc drăgăstos.

-Gaaata. Ne sculăăăm. Ce, n-ai dormit deloc?

Eu, sec, nu muşc la invitaţia spre armistiţiu:

-Nu, n-am dormit, fiindcă tot timpul mi-a trebuit pişu, dar dacă aţi zis să fac pe mine, am făcut!

şi arăt cu capul pata de pe cearşaf. Secunde de consternare, mătuşile se privesc una pe alta blocate şi încep să dialogheze de parcă n-aş fi de faţă.

-A făcut în pat!

-Nu cred. O fi turnat apă ca să ne sperie.

Le ajut amabil:

-Ba am făcut, acela-i chiar piş, n-am mai putut să ţin în mine… dar dacă mi-aţi interzis să ies din cameră…

Mă las pe spate să savurez victoria, în timp ce una dintre mătuşi miroase „şerlocholmian” pata, ca să se convingă de adevăr. Gândesc:

-N-o să mă mai lăsaţi în curte două zile. Iaca de asta nu mai pot eu!

Dar nu, nu-i aşa, decizia mătuşii- gazdă, căreia îi întinasem sanctuarul, e imprevizibilă. Lovitură sub centură, la asta nu mă gândisem. N-o pusesem în calcul.

-Nicio problemă, ai să rămâi în casă (până aici eram pregătită perfect!), iar eu am să atârn afară cearşaful cu pată şi când o să mă întrebe copiii ce-i cu el, am să le zic că ai făcut în pat.

E momentul meu de consternare. Lucrurile au scăpat de sub control. N-am nicio soluţie de avarie. Nu-i pot apela telefonic pe ai mei, fiindcă o să zică că ei nu aşa m-au educat, să mă piş în paturile oamenilor, în clasa a doua. Asta-i clar! O să ţină cu duşmancele. Uau, ce să fac ca să nu scoată cearşaful pe sârmă?

Mătuşile ridică corpul delict de pe saltea, ies cu rufăria pe antebraţ, iar eu rămân singură, înotând în gânduri sumbre. Încep să-mi închipui ce vor crede copiii, că o să râdă de mine în loc să mă laude că le-am tras-o mătuşilor, mă vor bârfi, n-am să mai pot ieşi din casă de ruşine… eu, lider de opinie, situaţia îmi pare din ce în ce mai gravă, totuşi las să treacă două-trei ore şi nu scot un sunet. Ciudat că nu-mi mai trebuie nici piş. Deloc. Aştept să vină ele la împăcare. Dar ele nu vin. Or fi scos cearşaful deja?

Aud dincolo cum s-au adunat şi unchii şi văru-meu adult, (poate văru-meu mă scoate azi din rahat? El SIGUR mă iubeşte!) Dar se vorbeşte despre toate, pe multe voci, nimic despre pişul meu. Eu sunt singură. Deci mă ignoră! (După ani, am aflat cum se distrau ei toţi dincolo, se deciseseră să mă testeze, aşteptând să fac eu următorul pas.) Și îl fac. Brusc, mă ridic din pat, mă duc la ei, mă proptesc în cadrul uşii. Las o scurtă pauză ca să captez toţi ochii asupra mea, inspir adânc, apoi rostesc sentenţios:

-Să vă fie ruşine tuturor că vă bateţi joc de o biată sinistrată!