OTILIA, AMINITIRI APLICATE. CONCURSUL ȘI MIZA.

OTILIA, AMINTIRI APLICATE.

Al doilea episod

(Fiecare amintire va avea şi o morală!)

Dar să continuăm poveştile mele, pe care le voi asezona mereu cu o morală. Preiau jocul de cuvinte al unui cititor de pe FB, Gheorghe Cehan, care imi spune, râzând, că „moralele mele sunt cam imorale”!

(PRIMUL EPISOD îl găsiţi aici. https://otiliatiganas.wordpress.com/2015/06/20/otilia-amintiri-aplicate/)

Ajung eu studentă la Cluj, ai mei închiriază un apartament în Gheorghieni, iniţial doar pentru mine, urma să-mi continui performanţele „istorice” în condiţii optime. După ceva vreme, voi  împărţi apartamentul de două camere cu o fată de la altă facultate, dar una cuminte foc. Remarcaţi vă rog acest „dar” din context! Nu-i întâmplător. Eu mă simţeam ca după o naştere. Sau după sistola inimii, când ştiţi, ea inima, după sistolă, are nevoie de o pauză (îi zicem diastolă), ca să se mai poată contracta o dată. Sau, în cazul exemplului cu naşterea, muierea tot mai are nevoie de ceva relaxare după alăptat, ca să poată rămâne gravidă din nou. Deci, după tot ceea ce cu onor performasem eu în şcolile dinainte, culminând cu intrarea apoteotică la Cluj, CLAR aveam nevoie de o DIASTOLĂ! Ultimul mea poftă era studiul, dar nici eu nu-mi dădusem încă seama de asta, darămite ai mei.

N-am să continui însă povestea deloc onorantă a diastolei mele clujene de doi ani, (ea se va regăsi în episoadele următoare!), înainte de a vă zice că, în primele patru clase n-am luat nici o notă sub 10. NOTĂ, nu medie. Cu excepţia unui 9 la ştiinţele naturii, într-a treia, când s-a făcut şedinţă de familie pentru a se analiza cauzele acestui „nedorit insucces şcolar”. Iar eu era să intru în spital de ruşine! Mă lăfăiam senin şi arogant în bancă, ameţită de senzaţia gloriei eterne, cu lecţia neînvăţată, aveam destule note, toate de 10, când învăţătoarea mă scoate la tablă. Mă simţeam ca fugarul prins pe fâşie, curgeau apele  pe mine, am încercat să inventez ceva din amintiri, dar era o catastrofă mondială. Pur şi simplu nu ştiam mai nimic. Învăţătoarea, derutată şi ea, mai că nu s-a scuzat, zice că îmi dă 9, (probabil meritam 6!), la care clasa în cor:

– Ioooaaai!

Nu m-am dus direct acasă, m-am dus întâi la bunici să le spun drama, iar bunicul a venit cu mine ca să discute cu ai mei, să vadă ce s-a întâmplat. Nu exagerez nimic!

Apoi am luat pe primul loc treapta întâi, prima treapta a doua, BAC-ul aşişderea. Nu-mi mai amintesc dacă toate au fost cu zece, zău, dar sigur eram prima pe listă. Cred că una dintre trepte a fost gen 9,80 şi n-aş vrea să mint porceşte. Apoi am intrat la Cluj la medicină pe poziţia a patra, trei băieţi înaintea mea. Apoi am intrat în diastolă, doi ani.

An de an, la liceu, am ajuns la Olimpiada Naţională de Chimie, dar niciodată performanţe, acolo la Bucale. Până la naţionale ajungeam, mai ales că mă tenta excursia, dar apoi gata. Alte diastole.

Într-a unşpea, mă prezint eu şi la Olimpiada Judeţeană de Fizică, chimia fusese cu o săptămână înainte, mă calificasem pentru naţionale. Mă prezint la fizică „porcu-n cucuruz”, ne rugase profu pe câţiva din clasă să mergem, ca să avem reprezentare. De-un 8 ştiam că fac. Dar mai ştiam precis şi că n-am nici două cu acea fizică, pentru a face performanţă! Totuşi decid să concurez, atât cât să fac faţă bună.

Știţi? Tot ceea ce m-a motivat vreodată în viaţă, a fost concursul, competiţia şi miza. Aşa eram eu structurată. Mi-au trebuit decenii ca să înţeleg! Nu zic că-i bine, zic doar cum a fost. Pe mine chiar nu mă interesa ştiinţa, cultura, cunoaşterea la modul general, mă interesa doar să câştig competiţii. Cu alţii, sau cu mine însămi. Purtam, probabil, cromozomul jucătorului de cazinou, sinucigaş după ultima mână cu o chintă roială ratată la secundă.

Multă vreme, confundasem chiar marea iubire (la mine repetitivă) cu mirajul jocului. Mă porneam să fac să mă iubească băieţi inaccesibili, iar când mă iubeau, intram în diastolă şi mă înscriam la un alt concurs. Probabil vreun blestem al strămoşilor aruncat peste mine şi, repet, abia după decenii înţelepte am priceput care a fost baiul instabilităţilor mele „afectiv- carieristice” din tinereţe. Numai cromozomul! Poate tocmai de aceea azi evit/refuz să judec oamenii. Mă uit mai bine la bârnele din ochii mei.

Deci să revenim la oile noastre, adică Olimpiada Judeţeană de Fizică, Satu-Mare, eu clasa a unşpea. Concuram cu băieţii tari de la mate-fizică, Liceul Eminescu, băieţi din ăia cu sacou, cravată, tobă de carte şi siguri de sine până-n măduvă. Unul-doi, chiar potenţiali olimpici internaţionali şi ştiam. Se grupaseră undeva la băncile din capătul sălii, eu mă aşez singură în prima bancă, fiindcă întârziasem. Veneam de la profilul chimie-biologie, băieţii ştiau că acolo sunt bună, dar aici, pentru ei eram un fel de manelistă în acorduri de jazz simfonic.

Cum spuneam, la testele de olimpiadă, un 8-8,50 lua orice copil cu tema făcută la clasă, premii mari luau însă doar ăia de top. Categoric nu mă aflam pe terenul meu!

Se împart subiectele şi şansa frasului face ca, acela de departajare, ultimul, cu vreo 3 subpuncte, să apropie niţel fizica de chimie. Era de interpretat ceva gen „alb sau negru”. Iar subpunctele, ii urmau logic primei decizii. Șansa s-o nimereşti, era de 50%. Eu merg pe „alb”, după o sumară analiză, în timp ce băieţii de la mate-fizică merg pe „negru”, colaborând prin spate. Noa. Și fusese alb.  Iar eu iau premiul cel mare. Vă rog să mă credeţi. Îl iau nu de doxă, de performer, ci de senină şi inspirată, EXACT când a trebuit. Secunda mea. De fapt nu aveam ce căuta acolo!!

După o zi- două, ştirea cu olimpicii apare într-un ziar local unguresc. Un coleg de serviciu, îi zice tatei:

• Sandule! Fata ta a apărut în ziar!
• Ce-a făcut? a fost răspunsul imediat al tatei.

MORALA:

Copii, ca să câştigaţi orice concurs al vieţii, trebuie musai să vă prezentaţi. Veţi rămâne uimiţi, uneori, de jocul fascinant al soartei. DAR!! Nici să vă prezentaţi total muhaiele, analfabeţi sau piliţi după un chef, nu-i o bună opţiune. Vă faceţi de miru lumii. Șansei trebuie, totuşi, să-i acorzi niţel bun simţ. Iar morala mea nu se aplică parlamentarilor români. Acolo te poţi prezenta total nepregătit. Și nu contează ce spun eu despre ei, fiindcă parlamentarii nu-mi citesc blogul. Ei în general nu citesc!