Coşmarul… Tu nu mai locuieşti aici!

Teoria o ştiam!

Atât eu cât şi soră-mea (mult mai mică), am fost instruite timpuriu de mama cum că să nu mergem cu nici un nene la el acasă ca să ne dea păpuşă sau îngheţată, ba chiar, dacă vreun nene ne propune aşa ceva, să apelăm imediat la ajutorul oricărui om care trece prin zonă, zicând respectuos:

• Tanti, acest domn mă invită la el acasă, vă rog să mă însoţiţi până la mama!

Mai târziu, aveam să aflăm că nici cu vreun tânăr netestat în prealabil – cum că cine-i, de-al cui, ce vrea de la noi -, să nu acceptăm invitaţii prin garsoniere, nici măcar cu argumentul „hai, urcă cu mine puţin, că mi-am uitat buletinul!”, care argument poate fi mincinos şi să se lase cu viol sau alte drame de nedescris.

Boon.

La facultate, pe vremea noastră – adică ceauşistă -, neexistând cluburi, baruri de noapte, FB, cablu etc, noi făceam chefuri. Ce însemna un chef? Însemna că, fie la cămine, fie la vreunul/vreuna acasă, ne adunam mai mulţi studenţi, ascultam muzică, fumam, dansam, pileam, ne tzukkam, care cum. Ședeai pe canapea, pe fotoliu, scaun, sau propteai caloriferul cu fundul. Tot care cum.

Nu o dată ajungeai, luat cu japca de pe drum, sau de la ceva terasă boemă, în locuri noi, sau la gazde pe care nu le cunoşteai dinainte. Se practica figura asta des, şi sigur sfaturile mamei aici nu-şi mai găseau locul.

Pericolul iminent

Astfel se face că ajung eu, invitată de o prietenă bună, tot medicinistă, la un chef într-un cartier clujean, departe tare de cel în care locuiam. Un apartament de bloc, afară se întunecase, era târziu, spre ora zece să zicem. Mă aşteptam să dau acolo de un chef clasic cu mulţi gălăgioşi dar, intrate-n casă, eu cu prietena, găsesc doar trei băieţi. Nemedicinişti, alte facultăţi. Amabili şi simpatici şi primitori, DAR brusc mi se detonează-n creier sfatul mamei şi, tot brusc, simt că nu e bine deloc că-s acolo. Fantezia mea colorată, prezentă încă de pe-atunci, îmi formulează pe scoarţă câteva scenarii posibile, toate horror, astfel că mă retrag strategic spre uşa de la intrare, prietena rămâne cu cei trei în sufragerie, nu părea stresată deloc, mie mi-era frică să zic cu voce tare că plec. Mă temeam că  n-or să mă mai lase. Încerc să-i semnalizez prietenei că “roiu”, asta nici nu mă bagă-n seamă, deci o iau pe cont propriu, testez cu fineţe clanţa, yesssssss! uşa este descuiată, aşa că ies pe nesimţitelea şi plec. Pur şi simplu plec.

Trebuie zis şi că fusese alarmă falsă-n mintea mea dominată de fantezii, prietena n-a priceput ce m-a apucat, mi-a povestit ulterior că la scurt timp au  venit o gramada de oameni faini şi ce chef mişto şi ce muzică bună am ratat, deci…

Aşadar mă găsesc în stradă, nu tu autobuse, nu tu taxiuri, nu tu un iubit să mă conducă acasă, telefoane mobile nu existau pentru ”sună un prieten” şi mi se face o frică, să mor de frică.

Frica

Urma să traversez pe jos tot Clujul, pe beznă, singură. Îmi zic că cel mai sigur e pe mijlocul şoselei, niscai felinare mai existau, nu pornesc pe trotuar, ca să nu mă tragă careva în gang. Sau să mă muşte, imprevizibil, un câine. Și tot merg şi tot merg şi nici ţipenie, când din faţă se apropie un grup de trei băieţi zgomotoşi, poate şi abţiguiţi, din ăia gen “muncaşi”. Noa, Otico ce faci acu? Secunde de fierbere în creier pentru soluţii, iar zgomotoşii deja ajung în dreptul meu, unul din ei:

• Hei domnişorică, decât să umbli singură noaptea, mai bine hai cu noi, hăhăhă – bagă el apoi un hohot vulgar de râs pe care, peste ani, îl voi numi băsescian.

Eu, doar aşa după ureche, încă neconvinsă că fac bine, merg la cacealma. Răspund:

• Vai ce bine că v-am întâlnit, că tare mi-era frică singură!

Un altul decât “agăţătorul”, intervine părinteşte:

• Taci măi , nu fi obraznic cu fata! Nu fi nesimţit. Apoi mie:
• Da cum de-ai ajuns singură pe stradă, dacă ţi-e frică? Nu-l lua-n seamă pe ăsta, că-i pilit.

În două trei vorbe narez povestea. După o scurtă ezitare, băiatul:

• Bine ai făcut că ai plecat! Dar unde trebuie să ajungi?
• Gheorghieni
• Uau, e ceva până acolo. Ascultă, hai că te conducem noi până acasă! O conducem pe fată, băieţi?
• Da normaaal, hai! răspund intervievaţii.

Liniştea dinaintea furtunii

În clipa aia am ştiut că am câştigat meciul, am simţit CLAR că nu-i niciun risc  şi că ăştia chiar fac, bieţii de ei, un pustiu de bine. Erau mult mai simpli decât mine, au devenit extrem de respectuoşi şi prietenoşi. Și da, m-au condus până în faţa casei unde, la despărţire, am mai stat cu ei preţ de-o ţigară (din pachetul lor, că eu n-aveam), pe treptele blocului, ca să nu ne despărţim aşa brusc. Le-am mulţumit din inimă, iar ei au zis că-s fată tare faină şi să fiu mai atentă altădată.

Ei pleacă luând şi bricheta, normal, era a lor, iar eu nu aveam brichetă-n buzunare, fiindcă eram/sunt fumător ocazional. Detaliu important pentru ceea ce va urma. În scara blocului era beznă totală, niciun bec de aprins. Locuiam la etajul al treilea, urc ţinându-mă de perete şi numărând treptele, sunt total uşurată că aventura mea s-a încheiat cu bine, uff să mă văd în pătuţul meu, sub plăpumioara mea, în pijămăluţa mea şi jur, mami, că mă fac fată cuminte, de mâine!

Furtuna. Noaptea de coşmar nu s-a sfârşit.

Ajung la uşa apartamentului, pipăi clanţa, pipăi yala, încerc să bag cheia în uşă, dar e încuiat pe dinăuntru. Vorbim de anul al doilea de facultate, când deja locuiam cu gazdele în casă, dovedindu-se că lăsarea mea singură, fără control, în anul întâi, într-un apartament, a fost un eşec lamentabil.

Ăştia m-au lăsat pe dinafară! gândesc. E prima oară că se întâmplă aşa ceva. Ce Dumnezeu să fac? Eram şi tare simţită, să ştiţi, detestam să deranjez oamenii. Nu sunam la ore nepotrivite, nu intram fără să bat la uşă, nu uitam să mă scuz sau să mulţumesc, după caz etc.  Acu n-o să stau pe trepte până se face 7 dimineaţa şi se trezesc ei ca să meargă la lucru! MUSAI să-i deranjez la unu noaptea. Deci îmi iau inima-n dinţi şi sun la uşă. După câteva clipe uşa se deschide uşor, nu total dată de perete şi, prin crăpătură, văd un bărbat altul decât gazda. Și începe un scenariu SF pe care nu-l puteam analiza instantaneu, din pricina emoţiilor precedente. Ăla, în maieu şi chiloţi, dar evident agitat văzându-mă la uşă, îmi şuieră şoptit şi secretos ceva total anormal:

• Du-te, du-te şi nu mai veni aici! Pleacă!

Și-mi închide uşa-n nas.

Măi să fie. M-am ciupit dacă nu dorm! Ce Dumnezeu s-o fi întâmplat în casă? Rămân consternată-n faţa uşii. Ceeeeeeeeee??? Cum adică să nu mai vin aici şi să plec?

Mintea-mi joacă deja vioi, caut alternative de explicaţie a scenariului SF şi, brusc, vine ideea salvatoare, mă prind! Păi, am greşit scara! Nu-s la casa mea. Cobor plină de speranţe, ştiind că am un GPS defect în creier, din născare, sunt o catastrofă, mă orientez greu în spaţiu, nu mă situez corect pe harta minţii, deci nu-i deloc imposibil să fi greşit scara, după ce fumasem de despărţire cu băieţii faini.

În faţa blocului, pe alee, dau câţiva paşi înapoi. Cuprind cu privirea, panoramic, faţada clădirii, îmi activez, atât cât se poate, GPS-ul intern bruiat cromozomial şi da, reperez scara corectă şi da, cheia intră-n uşă cum e şi normal şi da, gazdele mele sforăie molcom, iar eu mă văd în sfârşit în pat.

Înainte să adorm, dar şi zilele următoare, m-am tot întrebat ce o fi fost cu boul ăla care-mi deschisese uşa. Orice om întreg la cap, dacă-i sună la unu noaptea o fată la sonerie, o întreabă în primul rând cine e şi ce vrea. Dar ăla, clar era terorizat, abia a întredeschis uşa şi sunt convinsă că avea multe muşte pe căciulă, că muierea era-n dormitor, iar ăsta se credea hărţuit din nou de sora sau verişoara cine ştie cărei amante gravide. Sunt convinsă! Numai aşa se poate explica reacţia idiotului. (Mi-l amintesc bine, era gras şi avea mustaţă neagră!)

Deci, slavă cerului, SFÂRȘIT.