Nici munca pe centură nu se face fără studiu de fezabilitate!

Conduceam vânjos Dacia de 85, galbenă.

Fusese a tatei, care s-a făcut “matizist”.

Anii… 2005 – 2006, pe-acolo. Era bună, săraca de ea, Dacia. Arăta bine. Nici eu nu arătam nasol tare.

În general, la drumurile Hăşmaş – Arad – retur, mă îmbrăcam sport, fiindcă apăsam greu ambreiaj – frână şi alte pedale, cu tocuri cui. Dar se iveşte o zi în care un eveniment arădean reclamă ţinută de fiţă, deci mă trag la patru ace, mini, body, pantofei roşii de lac cu baretă pe gleznă, alea alea.

Mă simt excelent, oglinda retrovizoare îmi confirmă aroganţa – am o freză bestială, hai la drum!

La intrarea-n Podgoria, (arădenii ştiu!), sens girator mai complicat, mă descurc binişor (aproape tupeist) la încadrarea pe benzi, urma să parchez în faţa casei lui tata, când aud un zgomot infernal. Ioai. Ne-au invadat popoarele vecine pe la Nădlac? Ce naiba! CUMPLIT.

Îmi ciulesc urechile asezonate cu cercei mişto.

Dezastru ecologic.

Zgomotul îl fac eu, clar. Nu altul. Încerc să înaintez, zgomotul creşte ameninţător, deci mă opresc naibii în plin sens girator. Încurc tot sensul, băieţii mă claxonează furios. Cobor din Dacie, încercând să calmez spiritele revoltaţilor cu un zâmbet fermecător. Aiurea. Nu ţine. Nu ţine nimic, în definitiv nu suntem la club la Mamaia. M-ar ucide toţi! Înconjor maşina, arunc un ochi şi-n spate, nu tre să fii mecanic auto cu masterat în Dacii ca să pricepi că o picat toba cu totul, cu toată „galeria”, o picat din poziţia uterină şi că, dacă înaintez, voi târâi toba pe asfalt, emiţând scântei şi zgomot de război atomic. Uau. Până la tata mai sunt doar 50 de metri. Totuşi n-am cum să-i continui. Eu ţin în loc un sens întreg. Ce mă faaac?

Deschid portbagajul. Știu că aşa se face când eşti în clinci: deschizi portbagajul cu gesturi ferme, ca să pară că faci ceva. Că ai soluţii, că nu eşti bou. Mă trec tăte apele. Maaaamiii, te iubesc, nu mă lăsa la greu, ajută-mă să scap şi mă fac fată cuminte!

Găsesc în portbagaj o sârmă, îmi şi rup o unghie roşie atent pilită acasă şi mă apuc, acolo în sens, să leg toba cu sârma. EU!

Poziţia de lucru îmi este serios împiedicată de fusta mini stretch. Eu, cu capu-n asfalt, sub maşină, legând toba cu sârma semiruginită, fundu-n sus (practic scos din fustă) şi tocurile roşii ca unghiile, luungi, luungi, lăsate la vederea coparticipaţilor la trafic. Îmblânzesc totuşi balaurul opiniei publice. Claxoanele şi replicile furioase dinainte, se comută pe neaoşa empatie erotizantă mioritică

• Haa, drăguţă! Lasă dreac toba şi hai cu mine!
• Vezi să nu-ţ fugă firu la ciorap!
• Ce-ai găsit sub maşină, gacico? şi alte asemenea.

Fluxul sensului, pe-atunci nesemaforizat, curge cum curg numerele unui cotidian: cumperi ziarul, citeşti rapid titlurile mari, nu mai intri la articole – că nu-i de ce – vezi cine a murit, dacă preţul garsonierelor se menţine, apoi înveleşti în ziar gustarea pentru pauza de la serviciu.

Tiriştii şi taximetriştii îmi comenetază fundul ieşit de sub tobă, îmi rânjesc un banc, mă apelează onorant, dar merg mai departe-n drumul lor. Li se fâlfîie de şcoala, gambele, umorul, fundul, talentul sau sexualitatea mea. Normal.

Iar eu mă zbat cu sârma şi toba.

N-o oprit niciun “goriloi- fante” să mi-o lege. Pe tobă. Numa` poante dă rahat.

D-aia zic, oameni buni: nici măcar munca pe centură, nu-i treabă de neiniţiaţi! Cere marketing, decizii corecte, cere să ştii exact ce buton să apeşi ca tiristul să se operască din drum. Altiminteri trece pe lângă tine, ca pe lângă mine.