„Nefericirile” în dragoste. Cauze, efecte şi soluţii.

Mulţi oameni îmi scriu în privat poveştile lor. Deopotrivă fete şi băieţi.

Mesajele rezultate din “nefericiri în dragoste” par a fi ambisex şi erodează în egală măsură protagoniştii. Statistic vorbind.

Suferinţa din dragoste nu-i apanajul exclusiv al muierilor. Ohh, nu!

Însă azi, le voi răspune femeilor. Bărbaţii urmează, (nu susţin că noi suntem uşiţe de biserică!)

Ce mă îndreptăţeşte să scriu? Fiindcă mi se cere.

Fiindcă, bazat pe postările „blogului Otiliei”, pe proza scurtă publicată, cititorii mi se deschid şi aşteaptă răspunsuri.

Mai ales că… nici eu nu-s infailibilă, suferinţele sau revolta sau insomniile nu m-au ocolit chiar 52 de ani. Sunt medic/scriitor, nu robot asexuat şi lipsit de furtuni. Normal că am muşcat-o şi eu, sau am lovit nedrept, că nu totul a fost lin în viaţa mea – alta decât cabinetul, gospodăria şi tastatura.

Dar să purcedem la fapte.

Prin ochiul femeii – parte a cuplului – eu văd, ca fiind cele mai greu de gestionat, trei hibe bărbăteşti:

1. Alcoolul în exces, constant. Sau orice alt drog care a apucat să dea dependenţă, să-ţi conducă viaţa.
2. Jocul de noroc, de fapt tot o formă de drog.
3. Gagicăreala. Nevoia de a avea mereu noi cuceriri “în corpul” sexului opus. (Am folosit corpul în sens impropriu).

Oricare dintre astea trei sunt greu de purtat pe umerii parteneri. Nevastă, “colocatară”, “unită consensual”, sau ce-o fi ea.

De ce?

Fiindcă toate trei hibele consumă energie, bani, timp, atrag după sine minciuna, nesiguranţa şi nisipurile mişcătoare pe podeaua familiei. Deruta socială: vecini, neamuri, serviciu, carieră, tot.

Atunci când, după perioada idilică de fluturi în stomac, începi să construieşti echipă cu un bărbat din categoria 1, 2, sau 3, (luate câte una sau câte toate), castelul din cărţi de joc începe să se zdruncine serios.

Tu, nevastă, (poate gravidă, sau deja cu un copil mic), în loc de liniştea cuibului îţi vei petrece serile neştiind la ce oră se întoarce mahăru` şi ce circ va face azi/sau poate azi nu, din aburii alcoolului. Sau vei tremura de stres văzând că întârzie acasă, că avea la el rata pentru bancă, pe care ţi-o imaginezi suptă deja de fanta păcănelelor, bancnotă după bancnotă.

Sau, în loc să gângureşti cu copilul, vei face săpături prin sms-urile lui să vezi dacă iar e cu aia, a treia, despre care ştiai, dar te-ai făcut că nu ştii.

Sau… sau… şi sunt convinsă că scenariul îl vor recunoaşte mulţi/multe, fiindcă el sintetizează cam toate motivele de disperare ale femeilor care mi-au scris.

Nu mi-a scris nicio femeie despre soţul leneş, care doarme în loc să repare priza de la frigider, lăsând să se strice toată carnea din congelator! Nu. Aia-i supărare de moment, nu disperare. Mi-au scris despre înşelăciune, beţie strong, agresiune, sau salarii masacrate la Poker.

O singură fată, demult, mi-a scris ceva mult mai soft. Că el nu vrea să meargă la o nuntă familială şi se va face de ruşine singură, acolo. Ce-o să zică lumea. Iar eu am sfătuit-o cum să procedeze, fiindcă era o temă de începători. Și i-a ieşit figura ca la carte. S-au dus împreună la braţ… la propunerea lui, pân` la urmă!

Acuma. Ce poţi face cu 1,2,3?

Off cu cât încerci să faci mai mult şi mai tare, cu atâta dai cu bâta-n baltă mai tare, fiindcă NU, reproşul cronic nu-i o soluţie. Scandalul, spartul de farfurii, nici atât.

A-i reaminti întruna că face ceea ce face, de parcă el ar fi cretin şi nu ar şti ce face, nici asta nu-i soluţie.

A-ţi imagina că-l schimbi din vorbe, convingându-l că nu-i bine/sănătos, e naivitate.

• Păi, ce să fac?

Mă veţi întreba!

Îninte, însă, am să descriu un alt mecanism.

Partenerii din gama 1,2,3 sunt versatili.

Au un dar URIAȘ de a te face să crezi, prin promisiuni, că se vor schimba. Că n-o să se repete. Te „tzukkă”, plâng chiar, îţi zic că te iubesc, că ar muri fără tine. Iar aceste promisiuni şi iertăciuni te fac chiar pe tine dependentă, (ca drogul), de starea de bine interior pe care ţi-o induce el, „postpăcat”.

Partenerul devine cel mai tandru şi iubitor între două catastrofe din gama 1,2,3 fiindcă, n-ai să crezi, când revine la realitate, marele nefericit e chiar el!

Starea ta de bine durează câteva zile/saptămâni, până la următoarea recidivă. Devii tu însăţi “pilangioaica” de promisiuni a ceva ce (rarisim!!) se mai schimbă cu adevărat.

Și acu` ajung la răspuns.

NU MIZA pe schimbare şi nu-ţi închipui O SECUNDĂ  că TU ÎL SCHIMBI. Nu, nu ai nici un rol.

Nu-ţi pune pe tava schimbării lui toată energia, fiindcă vei fi mult mai dezamăgită ulterior. Evită să-ţi clădeşti fericirea pe ceva ce nu depinde de tine. Or schimbarea lui – depinde doar de el -, DELOC de tine.

Este cumva “take it or leave it”.

Dacă poţi pleca, tehnic, fă-o până mai poţi! Și pricepe că nu toţi sunt aşa, există miliarde de soţi care nu beau până pică sub masă, nu-şi fac veacul la păcănele, sau nu agaţă anual o nouă amantă. Nu că ar fi perfecţi, în schimb nu generează drame sociale.

De nu poţi pleca – tehnic -, fiindcă ai copil mic, rate, staţi la socri etc, pleacă “în interiorul tău”, cu încetul.

S-ar putea să se schimbe de la sine, după ceva vreme, bafta ta.

S-ar putea să nu, dar tu vei fi pregătită înlăuntru-ţi să te desprinzi, după ce-ţi pregăteşti meticulos plecarea afectivă.

Știi care-i simptomul patognomonic (adică cel tipic diagnosticului), cum că te-ai vindecat, că eşti pe drumul cel bun?

Este ca, atunci când ieşi din casă şi întârzii în oraş, s-o faci fiindcă te distrează, îţi cade bine, nu ca să-i faci lui în ciudă.

Deci atunci când începi să trăieşti pentru tine şi nu ca să-l înveţi minte.

Diferenţa e URIAȘĂ, iar dacă te analizezi atent, o vei găsi!