Ne iubim râzând!

Și hai să mai uităm puţin de card!

Azi, despre suflete şi râsete, fiindcă deschid cabinetul doar la 14 şi nu vreau să mă gândesc la „funcţionalitatea sistemului”… Mai bine savurez o cafea şi mă joc pe blog.

Acu ceva seri, de fapt târziu în noapte, mi se face brusc dor de tata. Nu era oră de dat telefoane, deci îi trimit un mail cu o melodie faină şi-i scriu (în felul meu) că-l iubesc. Normal că n-o fac des! Câţi o faceţi, cu mama sau cu tata, aşa din senin?

Însă atunci, în noapte, asta am simţit şi n-am vrut să curgă pe lângă noi o astfel de stare, nespusă.

A doua zi, tata mă sună, îi căzuse bine scrisorica, i-a plăcut tare piesa, intrăm pe terenul amintirilor, mai că nu lăcrimăm despărţiţi de 80 de kilometri… ne facem unul altuia declaraţii, când brusc ne tăvălim de râs. Zice tata:

• Știu că n-oi fi fost eu chiar tată perfect, de trăiam în Norvegia de mult nu te mai vedeam!

Eu, râzând în hohote:

• Daaaa! Păi, în Norvegia nici erupţia primului meu dinte n-o prindeai, darămite pagina de FB!

Apoi, tot eu:

• Na asta chiar c-o pun pe blog!

Alte râsete…