Menumorut și găina lui

Menumorut și găina lui

(proză scurtă din volumul în lucru, încă fără titlu… volumul)

Dumnezeu mai ştie cât din legende este adevăr! Despre parlamentar s-a scris că-i homosexual. Are muiere şi doi copii, omu. O fi chiar homosexual? Mai ştii? Poate, sărman de el, nici nu ştie că-i homosexual, el ar fi jurat că-i hetero fanatic, dar dacă presa zice… Despre premier s-a zvonit că e beţiv, despre ministrul cutare că umblă împleticit prin crâşme, fredonând manele. O fi fost… N-o fi fost… Eu nu i-am prins “în fapt”, vorba avocaţilor, doar înghit nemestecat, pe-nserate, ce se scrie despre ei.

Am prins, odată, pe youtube, scene filmate cu un parlamentar trăgându-şi-o la hotel cu aia. De ce am numi-o curvă? Nu. Era pur şi simplu o aia. Ar fi crud să numim curve toate femeile care şi-o mai trag prin hoteluri. Poate filmul era trucat. Başca pe mine, trucat sau netrucat, nu tăvălitul celor doi mă răscolise în simţiri, nu fundul gol păros al parlamentarului, coapsele în acţiune, gambele ezitante, ci gleznele cu şosete maro de nailon, asezonate cu dunguliţe fine bej pe sub elastic. Șosete pe care amorezul politic nu şi le scosese. Probabil de lene. De grabă? Asta m-a frapat pe mine. Că nu şi-a scos şosetele! Nu mă întrebaţi de unde am dedus că erau de nailon… nu m-am născut ieri, ce Dumnezeu! Merg după feeling. Noroc că nu am amanţi parlamentari, deci şansa să nimeresc unul care şi-o trage în fundul gol şi şosete de plastic, scade spre zero.

De aceea, nici despre Țâţă (Țâţă e el numit în sat, de când mă ştiu!), deci nici despre Țâţă nu pot băga mâna-n foc dacă a fost adevărat, sau nu. Legenda satului zice că da. E benign, nu m-a înfiorat niciodată a “cremenal în serie”, nu mi-am făcut niciodată griji primindu-l în curte să-mi crape lemnele, îl primesc şi azi, nimic din atitudinea lui nu m-a scuturat că ar fi periculos. Iar mie simţul acesta de nedefinit îmi lucrează destul de bine. Mă bazez deseori pe el. Că Țâţă bea de stinge. No bun, se încadrează în perimetrul normalităţii. Cine nu bea de stinge, prin ţărişoara noastră zguduită de patimi? Că iarna îngheaţă fără foc în casă şi că are la intrare o pătură prinsă în cuiţe, în loc de uşă din lemn cu clanţă şi zăvor… Hai că o fi excentric.

În altă ordine de idei, eu mă joc uneori dându-le oamenilor nume noi. Inventez un nou nume, îl tot rostesc cu voce tare, îl repet nemilos în public, iar după un timp, constat că el a fost preluat de societatea limitrofă, fără ca ea – societatea – să ştie de unde a început totul. Pe Țâţă l-am numit Menumorut. Îmi suna destul de sonor şi solid încât să-i atenueze lui Țâţă derutele genetice. Mă bazam pe marile reuşite din trecut. Pe consortul meu, Eugen, l-am numit la un moment dat Aurelian. Îmi plăcea la nebunie cum sună! Azi aşa, mâine aşa, de câte ori rosteam “Aurelian”, ne lovea pe amândoi râsul, dar Eugen a ajuns să-mi răspundă serios, când îl numeam aşa. Îl sunam pe mobil:

-Aurelian. Ce faci? El îmi zicea concret ce face. Nu mi-a zis niciodată:

-Adună-te, fată! Baţi câmpii. Eu nu-s Aurelian. Nici  nu m-a întrebat vreodată de ce FIX Aurelian. N-aş fi ştiut ce să-i răspund. Doar că sună bine. Totul a culminat cu bătăi în uşa noastră de la ţară, deschid, un tip cu moacă serioasă:

-Sărut mâna. Domnul Aurelian e acasă?

Cuvântul Menomorut îmi părea impecabil în context. Totuşi n-am reuşit, din păcate, să determin satul să vorbească despre Țâţă cu „Menumorut”. Nu-mi iese nici mie chiar orice. Probabil trebuia să mai insist. Satul spune că Menumorut, zis Țâţă, a fost surprins în flagrant delict de cineva (care îşi asuma cu semnătură mărturia), iubindu-se fizic, concret, cu o găină. Una maro, nu foarte inteligentă. Chiar submediocră. Pare-se că martorul ocular al momentului erotic a dat de-o parte pătura din uşă, era semiîntuneric, toamnă caldă, Menumorut, zăpăcit pe moment, a încercat să mascheze scena, amanta aviară a ripostat, a sărit de sub duna gonflată şi plină cu pene, pene avea în fond şi amanta, s-a creat un nor de puf prăfos, urmat de un cotcodăcit agresiv, amanta a fugit undeva sub bufetul de lemn, paharele, (câte or fi fost) au zdrăngănit cutremurate, iar Menumorut s-a încurcat în vorbe şi n-a fost în stare să-şi susţină argumentat nevinovăţia. Cred şi eu că nu! Eu aş fi găsit sigur explicaţii care, în prima fază, să pară plauzilbile, dar eu nu-s Menumorut.

Acu, dragilor, că o fi necinstit el găina, că o fi iubit-o sincer şi respectuos, că o fi vrut să-şi întemeieze cu ea o familie creştină, e greu de zis. Bazat strict pe fapte, martorul ocular a decretat că Menumorut viola găina. Eu zic că poate n-o viola, poate era de comun acord. Dar cum nu-s eu Menumorut, nu-s nici găină ca să analizez dacă l-aş fi acceptat vreodată sub duna mea pe Țâţă. Am încercat să nu expun faptele ca un reporter de televiziune vândut opoziţiei, deci să vi le prezint obiectiv, drept e că dintr-o singură sursă, pentru că poziţia oficială a lui Țâţă nu o am. De aceea vă las în coadă de peşte (să vă las în coadă de găină, ar fi chiar pervers din partea-mi!). Cert este că găina a ţâşnit disperată de sub dună, cotcodăcind a jale. Vă las timp să judecaţi. Aş fi netrebnică să vă influenţez. O viola? Îi făcea curte? Vreo doi-trei ani după, traversam sistematic secunde de latenţă, (repet, sistematic!!), înainte să înghit prima lingură cu supă galbenă de găină din farfurie.

Sunt o romantică incurabilă.