LAURA (guestpost Alexandru Chiran, tatăl meu)

Eram foarte tânăr, elev terminal şi-n primii ani de facultate, cu trupul şi mintea pârguite, curios şi visător, păşem pe covorul vieţii cu o nebănuită încredere, aşa cum se întâmplă de obicei, oricând şi oriunde şi oricui. Treceam peste toate… că doar se schimba brutal o lume, se clădea socialismul, iar ”lupta de clasă” nu era un joc în doi. Nu-mi păsa, aveam argumentele mele pentru că, la insistenta propagandă antioccidentală, răspundeam exact invers. Înghiţeam hulpav muzică, literatură, orice artă ”decadentă”, care exact  de acolo venea.
Şi uite aşa, în zorii  tinereţii, pe nesimţitelea, m-am pomenit cu doi Chirani  în mine. Adică unul de zi, cum s-ar zice: comun, aproape banal dar care, pe la cursuri se băga în seamă, prezent la chefuleţele terminate la bufetul gării, amator de  pokeraşe norocoase, îndrăzneţ  si destul de închipuit , tocmai bun de lider de gaşcă. Celălalt Chiran, să zic mai de noapte, un singuratic introvertit, cu nostalgii,  cu autoreproşuri  şi foarte influenţat de arte, de muzică în special. Acesta, al doilea, încărcat la maximum de literatură idealistă ezoterică, căzuse iremediabil în mrejele „Știinţei spirituale” a lui Rudolf Steiner. Experimenta  cu succes efectele autosugestiei, reuşind să aducă lângă el persoane  imaginare cu care să converseze, să se contrazică, în sfârşit, să le simtă cvasireale. Această stare de spirit îl incita şi o căuta cu frenezie, iar rezultatul n-a întârziat să apară. În mintea şi-n inima lui a adus-o pe LAURA.

Totul a plecat de la o melodie superbă, auzită la radio, din Tanger, post care transmitea noaptea muzică pentru armata americană. Nu am aflat atunci cum se numeşte fermecătoarea melodie, ştiu doar atât că am avut o emoţie extrem de puternică, succesiunea notelor în acorduri minore curgea firesc, o anticipam şi mi se potrivea – mănuşă sufletească. Nu după mult timp, întâmplător, am descoperit-o la un colecţionar de discuri. Acasă, la pick-up, am ascultat această melodie de nu ştiu câte ori, noaptea, în clipele mele speciale de reverie. Se numeşte Laura- de Mercer/ Raskin. Și… coincidenţă,  sau destin? Răsfoind un album de tablouri, m-am oprit  hipnotizat pe o pictură a lui Hodler. O domnişoară brunetă cu fruntea înaltă şi  părul negru “a la garcone”. Din rama blondel ochii ei mă fixau insistent, de oriunde o priveam. Pe loc am simţit acelaşi sentiment tulburător de bucurie stranie

-Da, Laura, din clipa asta te ştiu aşa cum eşti. Te auzeam numai dar, de acuma pot să te şi văd! Am să te chem, tu vei veni, pentru că ştii că am nevoie de tine…

Noaptea, pe băncuţa de pe faleză sau în camera mea, era destul să fredonez primele măsuri, să mă concentrez, ca să simt o adiere subtilă şi Laura era lângă mine. Nu întârzia, era prietena mea desăvârşită, căreia îi puteam încredinţa orice. Avea atâta răbdare să-mi asculte toate gândurile, chiar şi inepţiile. Ea vorbea foarte puţin şi tot ce-mi spunea era cu rost, logic şi înţelept.

Într-o seară pe băncuţă (după atâţia ani, să ştiţi, băncuţa mai există şi azi!) entuziasmat, i-am povestit cum reuşesc să descopăr înrudirea artistică între pictură- sculptură, poezie-muzică, dându-i exemple. În concertul de joi, poemul simfonic ”O noapte pe muntele pleşuv” al lui Mussorgski este fratele  poeziei ”Mihnea şi Baba” a lui Bolintineanu. Luat de val, fredonam  din poem  şi recitam strofe inspăimântătoare…

-Ascultă, Laura, cât de sugestiv e finalul poemului. Flautul cristalin aduce liniştea, iar cele trei dangăte de clopt salută lumina care alungă spaimele nopţii prin văgăunile muntelui. Aceeaşi imagine în poezia lui Bolintineanu: ” O ce de hohote! Râseră demonii, iadul tot râse. Însă pe creştetul munţior zorile zilei venise.”

După un timp de tăcere am simţit o uşoară atingere a braţului şi vocea ei a devenit mai gravă, aproape şoptită:

-Mă tot intreb, Sănduc, (nimeni nu mi-a mai zis vreodată aşa!), oare de ce multe din fete te ocolesc zicând despre tine că eşti închipuit şi arogant?

-Înţeleg. Dar tu? Eram chiar curios să aflu.

Vocea ei s-a însufleţit  spontan.

-Tu, în fond, sunt absolut sigură, eşti un tânăr timid, sensibil şi periculos de sentimental.

Am recunoscut…

Vara, când dormeam doar cu slipul pe mine, fereastra deschisă spre curte, ascultam muzică până după miezul nopţii. O chemam să dansăm printre scaune. Simţem adierea subtilă şi freamătul perdelei… era lângă mine, niciodată pe canapea. Dansa mai bine decât mine şi cu delicateţe mă îndruma.

-Fii atent, mişcarea asta o faci în patru paşi, desenezi un pătrat. Vii cu tot corpul şi strecori cu îndrăzneala piciorul drept în faţă, n-ai să mă calci. Nu te-ncorda, ţine bustul drept, lejer, când te opreşti în contratimp să-ţi simt doar o uşoară zvâcnire a deltoidului. Pentru cine pricepe, va fi un mesaj al bucuriei dansului. Ai grijă, când dansezi cu cineva prima data, încerci ce poate partenera, n-o încurca, fă aşa încât să aibe plăcerea s-o inviţi şi a doua oară. Te-ai obişnuit cu mine să dansăm melodia, ritmul nu-l neglijăm dar, rămâne pe planul doi…

Mult şi multe  am învăţat de la ea.

Am atâtea amintiri cu Laura!

La sfârşitul anului trei am fost repartizat în practică la dispensarul veterinar din Șimleul Silvaniei, toată luna august. Cu câteva zile inainte sosise, tot in practică, o studentă de anul patru din Bucureşti. Pe inelar verighetă, era  logodită cu un medic militar din Timişoara. Ne-am  cunoscut, doar noi doi, o lună întreagă în dispensar, în trăsură, prin lunci şi pe drumuri prăfuite între sate. Seara, în grădina restaurantului, ne desfătam pe banii comuni căştigaţi din meserie. A prins din stilul dansului meu şi era entuziasmată. Poveşti, glume, râs cât încape, priviri poznaşe… Final cu dragoste năvalnică.

A plecat prima, lăsându-mi pe o foaie de reţetar (nu voi uita niciodată) cîteva rânduri : ”Simt lacrimile lipite, unde acţionează în ironie risorius santorini. N-aş fi crezut vreodată că aş putea fi o gâsculiţă sentimentală. Am să-ţi scriu. PS. Când vei mai asculta Stardust, să-ţi aminteşti de Cassiopeia.”- o constelaţie  pe care i-am povestit-o într-o noapte.

A fost o dragoste mare cât cerul, care a durat trei ani. De data asta iubeam cu adevărat. Aveam şi pe cine.

Toamna, singur pe băncuţă, am chemat-o pe Laura, dar nu am mai avut acea putere de autosugestie. Desigur aflase şi n-a mai venit. Niciodată. S-a întors cu sentimentul datoriei implinite, in rama blondel a lui Hodler. Melodia, însă, mi-a rămas pe viaţă.

Și uite cum au trecut anii. Împlinisem treizeci şi trei de ani. La casa de  naşteri din Ardud a venit pe lume prima mea fetiţă. Steluţa a născut uşor. Era duminica 11 august şi n-am fost acasă. După-masă, când m-am întors, Busi (bunica Otiliei, mama soţiei) m-a întâmpinat râzând cu accentul ei rusesc, delicios:

-Avem o fitiţă, Atilia! – nume dat de bunicul Bondarenco, inspirat de Enigma Otiliei.

Când am ajuns la ”maternitate”, Rozi neni, moaşa unguroaică, mi-a spus serios:

-Fetiţa e sănatoasă şi va fi un om deştept.

-De unde ştiţi, doamna Rozi? am întrebat-o intrigat.

-Ăla copil, domnu` doctor, care prinde deodată ţâţa la supt şi trage tare de el,(dezacordul nu-mi aparţine), ocoş om a fi! Am urmărit pruncii treizeci şi doi de ani şi aşa o fost.

O fi având moaşa dreptate, mă gândii eu, nutrindu-mi speranţa. Numele era dat, am respectat dorinţa lui Volodia dar, la Cluj la botez, când preotul a completat certificatul, acolo unde scria numele de pe extrasul de naştere oficial, l-am rugat:

-Părinte, am o rugăminte. Lângă Otilia mai scrieţi un nume.

-Cum să nu, e loc destul, care nume doriţi?

-Laura, părinte! E pentru mine.

-Amândouă numele-s frumoase, păcat că nu au onomastică, nu se găsesc în calendarul ortodox.

-În calendarul meu se găsesc. I-am răspuns recunoscător, mulţumindu-i.