La temelia marilor prietenii

Zicea tata:

– În familie, dacă te cerţi, nu lăsa niciodată să apună soarele, fără să fii deja împăcat.

Aşa-i.

Pare-mi-se că şi tata o ştia de la tatăl său.

Și pornesc de la aceste vorbe, extinzându-le în afara cuplului sudat, a alcovului. Acasă am reuşit să cam aplic, (cu rare excepţii), regula!

În afara casei, însă, te apropii de oameni pe care – fie nu-i cunoşti încă destul, fie n-ai traversat cu ei proba timpului. A comportamentului în criză. Proba loialităţii, a adevărului.

Lângă unii vei rămâne vreme îndelungată, oarecum descoperit, permiţându-le să te pătrundă netestaţi, iar apoi te vei mira că te-au dezamăgit.

Pe alţii îi îndepărtezi după primele mici erori, poate din exces de zel, în pripă, neştiind că, până la urmă, ei nu te-ar fi dezamăgit.

Dar, orice variantă ai adopta, nu uita că singurul merituos sau vinovat eşti tu, atunci când alegi.

De cei care azi te-au dezamăgit, te puteai îndepărta a doua zi şi să nu-i laşi să apuce (nu-mi spune că n-ai simţit niciun semnal de alarmă în timp util!!) deci să nu-i laşi să apuce să “ţi-o tragă”.

Lângă aceia de care azi ţi-e dor, puteai fi. Dacă nu exagerai în rigoare, atunci când i-ai refuzat.

Observi, deci, cum cheia e la tine?

În concluzie– nu lăsa să apună soarele certat cu jumătatea-ţi şi nu lăsa prea mult timp de latenţă între adevărur, cu prietenii.

Fiindcă un adevăr mărturisit înainte de a-l afla celălalt din terţe guri este cea mai tare pietră de temelie a prieteniei.

A iubirii… nu mai ştiu, mă tem să trag concluzii la asta.

Dar a prieteniei, sigur!