Jurământul lui Hippocrate nu-i jurământul unui sinucigaş!

Mulţi pacienţi sătui de toate (justificat!) fac referire jurământului pe care l-am depus la terminarea facultăţii.

El se cheamă „Jurământul lui Hippocrate”. Sau Hipocrat, cu un „P” şi fără „E”.

Iată-l mai jos, citiţi-l atent. L-am depus şi eu, normal. De aceea vă invit să-l analizăm împreună.

Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui, pe cât mă ajută forţele şi raţiunea:

1.Să respect pe cel care m-a învăţat această artă la fel ca pe propriii mei părinţi, să împart cu el cele ce-mi aparţin şi să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi să-i învăţ această artă, dacă ei o doresc, fără obligaţii şi fără a fi plătit.

2.Să transmit mai departe învăţăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, şi nimănui altuia.

3.Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă.

4.Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă. Tot aşa nu voi da unei femei un remediu abortiv.

5.Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa.

6.Nu voi opera piatra din băşică, ci voi lăsa această operaţie celor care fac această meserie.

7.În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunăstarea bolnavilor, mă voi ţine departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.

8.Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.

9.Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.

Asta am jurat.

Am pieptănat promisiunile cuvânt cu cuvânt, încercând să-mi amintesc EXACT ce am jurat, fiindcă de atunci au trecut aproape 30 de ani.

Astfel că pot arăta, cu textul în faţă, ce NU am jurat.

1. Nu am jurat să lucrez fără ca munca mea să fie plătită. Nu am jurat să pun egal între profesiunea de medic şi sistemele naţionale de protecţie socială. Sunt printre puţinii medici care recunoaşte deschis că a ales drumul spre această profesie, (eu avâd 14 ani când am decis-o), ȘI ca să trăiesc mai bine decât un “operator mase plastice” la multinaţională. Îmi iubesc pacienţii, sătenii şi meseria. Rău de tot îi iubesc. Azi. Dar am început anatomia anului întâi fără să ştiu încă ce înseamnă medicina. Fără să ştiu cât/dacă o să-mi placă. Eram însă convinsă că un medic ar trebui să câştige bine.

DECI!! refuz să susţin public (aşa cum ar face-o un candidat la alegeri mimând evlavia-n biserică), că nu aştept să-mi cumpăr un parfum bun din această muncă. (Hooo, nu săriţi. Nu a zecea vilă! Un parfum bun, ziceam.) Sau că mă mulţumesc cu pita zilnică, 200 de grame de parizer şi zece ouă.

Măcar admiraţi faptul că nu mint!

2. Nu am jurat să trec din menirea de medic în cea de contabil, fiscalist, specialist în informatică, femeie de serviciu, jurist, avocat, tractorist, sculer matriţer, croitoreasă sau asistent social.
3. Nu am jurat să ignor sistemul de asigurări de sănătate din ţara mea, atunci când el încalcă principiile vechiului jurământ.
4. Am jurat să nu-mi depăşesc competenţa, vezi punctul al şaselea. Prin urmare nici nu voi opera “piatra din băşică” la Hăşmaş, dar nici nu mă voi erija în “specialist urgenţe” la ţară, eu fiind “specialist medic de familie”. Pentru urgenţe – statul finaţează structuri speciale în aşteptare, specializate şi dotate: salvare, SMURD, Unitate Primiri Urgenţe etc. Deci prezenţa mea nonstop în sat, (fiindcă aici locuiesc) nu mă obligă (şi nici măcar nu-mi permite) să acopăr urgenţele în afara orarului meu de cabinet. Atunci când o fac, (nu rareori!) o fac în limita dotărilor medicinei de familie. O fac de drag, nicidecum fiindcă m-ar obliga jurământul. Sau contractul cu Casa de Asigurări. Este contractul meu cu Cel de Sus şi pe care nu-l găsim cu Google!
5. Nu am jurat să răspund acelor solicitări ale omului bolnav, care scad brutal calitatea propriei mele vieţi. Jurământul lui Hippocrate nu-i jurământul unui sinucigaş. Astfel că el nu mă obligă să fac medicină 24 de ore din 24, nu-mi taie dreptul la odihnă, la pauze, la viaţă personală. Deşi sunt medic “care a jurat”, mănânc şi eu sarmale, uneori am diaree, plâng că m-a lăsat iubitul, nasc sau mă doare burta la ciclu, sau îmi înmormîntez un părinte. Repet: deşi sunt medic “jurant”, sunt un OM cu nevoi, ca tot omul Planetei.
6. Nu mă obligă, odată tratamentul decis, să-l achit eu fiindcă a clacat softul. Sau să-i duc acasă pacientului reţeta compensată, “dacă tot am drum pe acolo”. Nici să le răspund recalcitranţilor cu celălalt obraz. Aia-i din Biblie, “întoarce celălalt obraz”, or eu cu mâna pe Biblie nu am jurat.

În concluzie: (şi mă refer strict la mine, medic de familie la ţară cu un sfert de veac vechime), nimic din ceea ce vă nemulţumeşte, nu-i o încălcare a jurământului!

Nemulţumirile sunt deseori justificate, dar n-au legătură cu Hippocrate. Dragul de el, iese din schema asta. Demn.

Hippocrate n-a lucrat în sistemul de asigurări.

Meciurile rămân doar între noi, de la om la om, medic – pacient ai secolului 21.

N-aţi vrea nici voi să facem recurs la jurământ, atunci când doriţi un chiuretaj! De exemplu. (vezi punctul 4)

N-aş vrea nici eu recurs la Hippocrate când veniţi Ia la 9 seara la geamul meu, pentru adeverinţă de şomaj.

Hai să ne vedem dă vieţile noastre REALE. ACTUALE.

Că nici Decebal, iertat fie, n-a gândit Ținutul Secuiesc atunci când cârmuia Dacia, dar nici Traian islamizarea teritoriilor sale.

Să-l lăsăm deci şi pe Hippocrate să se odihnească în pace, mulţumindu-i pentru cărămida din istoria medicinei şi apoi să ne comutăm pe adevărul cotidian.