Iubirea Universală, autocarul cu turiști români și Budapesta

Iubirea Universală, autocarul cu turiști români și Budapesta

Martie 2025, weekend.

Pornesc din Arad într-o excursie cu ghid și autocar, să vizitez preț de două zile, Budapesta. Nu-i prima oară că văd Budapesta.

Sunt cu prietena mea de-o viață, Gabi. Chiar de-o viață. De la 24 de ani ai noștri. Acum ambele 60 plus. Medic și ea. Eu știu când deja se-nfurie, până nici ea nu știe că-i furioasă. Emoticon zâmbet, aici.

Episodul matinal mi-e arhicunoscut, noaptea se îngână cu ziua, noi ne adunăm la locul stabilit și așteptăm să apară autocarul, care va avea locul fiecăruia notat pe scaun.

Suntem mulți: seniori, medii, dar și foarte tineri, avem toți pachețel cu sandviș în rucsac, avem și apă, majoritatea excursioniștilor poartă geacă de fâș matlasat, cu glugă, iar majoritatea majorității gecilor matlasate cu glugă are culoarea gri sau bleumarin. Ca mereu, doi trei excursionști se remarcă totuși cu un outfit mai dichisit. Îndeobște femei. Nu că ar conta. Remarc.

Ca să înaintez onest în poveste, am să fac o mărturisire pe care vă rog să o luați strict pe cuvânt de onoare, dovezi n-am.

Și anume. În deceniile postdecembriste, indiferent de patimile național-electorale generos întreținute de presă și debate-uri familiale sau de birt, ființa mea nu a fost niciodată pătimașă. Nici la mineri, nici despre Iliescu, nici cu Băsescu pro apoi contra, sau PSD – contra apoi contra, nici n-am mărșăluit împotriva „ordonanței” etc.

Mereu mă temeam că nu știu destul, că nu am date certe, că aș putea fi manipulată de media. Nu aveam informații limpezi, de la sursă. Nu destul cât să-mi fie clar albul alb și negrul negru. Invariabil, în mine se ițeau griuri. Poate-i rău că nu mă poziționam. Că ezitam sistematic. Dar așa a fost.

De ce fac această precizare?

Fiindcă iată, târziu, greu, ajung pătimașă (cum nu-mi place!) și sigură pe ce simt acum, înlăuntru-mi. Poate-i rău ce fac azi, și nu fusese rău cu griurile? Naiba știe.

Urcăm așadar în autocar toți, ne preluăm locurile și ne întindem motănește picioarele. Tăcere absolută-n jur. Imprevizibilă. Minute de tăcere.

Atavic, pe toracele meu începe să strângă acel cerc de butoi străvechi-comunist când, la teatru, în liniștea asurzitoare a sălii, nu știai care-i securistul de pe fotolii. Apoi actorul principal emitea o frază insinuantă scăpată cenzurii, apoi noi toți aplaudam frenetic, deopotrivă meschin- satisfăcuți și înfricați. După o lună, aflam șoptit că replica aceea s-a scos din text.

Azi am din nou sentimentul pândei.

Îmi întind așadar osemintele și brusc mă inundă acel gen de gând revenit cumva din adâncuri, din negura a ceva ce credeam stins: oare care dintre colegii de excursie o fi „georgist”? Zic senin georgist, fiindca acolo am scăpat eu frâiele echilibrului. Aialaltă cu sorosist sau putinist sau trumpist, îmi e departe. N-o simt la fel. Conaționalii mei nu le pupă mâna la TV, numindu-i Mântuitori. Nici nu-i consideră prototipul intelectualului rasat, absolvent de Școli Mari.

Încerc să-mi decontaminez scoarța. Mi-e rușine de mine că-mi gândesc gândul. Dar auto-deratizarea neuronală nu-mi iese. Rozătorul e mai tare. Viermele îndoielii și al neîncrederii îmi scurmă-n dopamină, ca niciodată.

O aud pe ghidă că zice la microfon:

-Cel mai mare dar pe care îl avem acum, e că suntem sănătoși și putem fi turiști. Putem ieși. Suntem liberi să vizităm!

Îmi întorc scurt capul spre prietena mea, ne zâmbim complice. Ea, pătimașă la majoritatea încercărilor istorice precedente. Eu, cum zic, până astăzi -, nu. E întâia dată când suntem clocotitor pe aceeași linie ideologică. Ea era mereu pe câte o linie fermă, eu aproape deloc, eu gelatină.

Urma să admirăm toți splendorile imperiale, palatele de o frumusețe care-ți taie răsuflarea, pogorâte parcă din Eden, malurile copleșitoare ale Dunării, scanate și la pas dar și de pe un vaporaș cochet. Și pe lumină, și în noapte. Un tunel de simțuri în avalanșă, urma.

Îmi antrenez ochiul și sufletul să se bucure de ceea ce vede, să lase minunile să intre adânc.

Mă gândesc intens, ca-n transă, că întreg grupul nostru, alcătuit din oameni dornici de FRUMOS, este de fapt suma micilor frumuseți, a bunătăților și a iubirilor fiecăruia. Și nu are cum să fie un grup rău/urât, nu?  Unde, trebuie s-o recunosc, eticheta “urât” e sinonimă cu “altfel decât gândesc eu”. Doamne, dar am eu dreptul și căderea să împart lumea în bună-rea?

În periplu, recapitulăm pogromul evreiesc. Tragedia aceea universală pe care omul, născut iubitor și bun, după ce s-a transformat din bebeluș în adult, a permis-o. A permis-o, culmea! până și divinitatea. Iar în angoasele mele recente, dacă e să mă tem de ceva, de ASTA mă tem. Să nu se repete istoria. Despre care ȘTIU deja, am învățat-o ca pe apă, că se repetă. Deci dacă s-ar repeta, n-ar trebui să mă surprindă, nu? Mă aștept, cu sângele ghem, să se repete. Îmi patinează gândurile. Din inefabil, ies țintind cu pupila ghetele, valizele, șalurile rupte, pozele evreilor care fugeau atunci din calea urgiei create de om. DE OM. Nu de natură.

Sar peste tema steagurilor expuse la Parlament și rediscutarea înfocată a Ținutului Secuiesc fiindcă, cinstit, la ora asta subiectul îmi pare un soi de „țara arde și baba se piaptănă”. Zău.

Aflu, traversând esplanade, bulevarde, cum ei înșiși, ungurii în grupuri dușmane interne, au plimbat de colo colo statui așa zis reprezentative. Le mutau din piață-n piață, le mutau de obicei noaptea, făcând din poziționarea fizică a unor “chetri”, capse-n pistolul cu adrenalină socială. Chetri=pietre. Și se șicanau ei. Ei pe ei, maghiarii. Mutând statui de colo colo, în puseuri hipertensive& preinfarcturi. Cu pușcături cu tot, la malul unei splendori cum e Dunărea, și în numele unor mesaje atât de aproximative… offf… atât de slăbuțe și de aproximative, ca cele românești de pe la noi, azi. Alea cu dacii de zici că n-am fi avut și romani prin istorie, cu hașdoio-ul informațional și alte asemenea.

Ajungem cu autocarul undeva în centrul Pestei.

El, autocarul, trage scurt pe dreapta, ghida ne roagă din timp să coborâm fulgerător ca să nu deranjăm lumea și apoi să mergem grupat într-un șir, mai către perete. Tot ca să nu deranjăm lume. Respectăm cu sfințenie ce ne spune. Am debarcat în trei clipe, toți. Dar imediat ce-am coborât, la jugulara emoțională a ghidei, de pe alee, se aruncă o tânără unguroaică… Trăgea de mână după ea un copil de vreo opt ani, care privea neutru scena. Femeia urlă la noi, la ghidă. Cam ca actorul Zamfirescu care-i țipă pe Tik Tok lui Bolojan că nu-l vrea. Chit că eu îl vreau. De exemplu. Fața contorsionată  de ură. Gura pungă. Privire ucigătoare. Zbiară agitat ceva, articulează răgușit, ne acuză cu arătătorul, ne strigă ungurește un (probabil) echivalent de “marș!” tricolor și contemporan „patriotic” românesc. Ghida își păstrează cumpătul, îi răspunde calm, profesional, românește:

-Vă rog să ne scuzați. Vă rog. Vă rog să ne scuzați!

Au fost secunde în care nu știam dacă atacatoarea se va opri, sau o va pocni pe ghidă.

N-a pocnit-o.

Dar nici nu s-a oprit. Am pornit noi mai departe, urmați de strigătele ei.

Eu am înțeles EXACT că scena nu fusese despre români&unguri. Dacă-i trăgeai ăleia două “pălmi” s-o-ntrebi cum e cu Trianonul, habar n-avea. Scena fusese despre ură umană. Pură și simplă. Ură. Nu cred că-i era important pe cine să urască. Probabil tipa nici nu făcea diferența între români, polonezi și bulgari. Știa doar că noi suntem cei răi, o distrugem globalist la ea acasă, fiindcă tot venim cu autocarele lângă trotuarul ei suveranist. (Paranteză. Nu cred că-și putea imagina cum ar fi să venim nu cu autocare ci cu pistoalele, mitralierele, să-i violăm sora, să-i luăm ceasul de pe mână – cu tot cu mână desigur -, iar la final ea să fie nevoită să ne și mulțumească, dacă vrea să-i fie bine în continuare.)

Deci scena fusese FIX despre răul omenesc la izvorul său. Individul cu cheița trasă “a rău”.

FĂRĂ NAȚIE. INDIVIDUL ÎNRĂIT UNIVERSAL.

Cu cât mai îndepărtat de focul tribal al junglei, cu atât mai rău. Care, poate, cu o altă cheiță ar putea redeveni bun? Dacă o luam în brațe s-o strâng la piept?

Puțin mai în josul străzii, într-o mică piațetă ce înconjura o (altă) statuie, un grup de chinezi își făcea poze, stând guguț. Guguț=guguli=pe vine, așa-i ziceam la Satu Mare unde m-am născut și am copilărit și de unde cei mai trainici prieteni ai mei, nestrămutați în decenii, au fost unguri simpli sau unguri evrei.

Așadar, chinezii guguț la pozele de lângă bust, remarcaseră episodul nostru. Noi fuseserăm umiliți. Nedrept. Când am ajuns în dreptul lor, au izbucnit în urale de susținere. Nu mă așteptam. A fost cumva… ca-n filmele lacrimogene, când binele învinge și toți aplaudă la final. M-am emoționat rău.

Chinezii ne-au zâmbit larg, ne-au făcut cu mâna iar noi, încurajați de bunăvoința lor de după spurcarea localnicei, ne-am amestecat cu grupul chinez și am făcut poze mixte asiatico-europene, ignorând total cum se Reîmparte Lumea între timp, de fapt pe șest. Porcesc, se reîmparte. Clădită de puținii beneficiari, pe răutatea diabolic antrenată a maselor.

În autocar, pe kilometrii de autostradă monotonă, citisem eseul “Isus și Iuda” – Amos Oz. Pur întâmplător. Mi-l dăduse la Arad, prietena mea. Autorul vine cu o altă perspectivă a trădării, o construcție extrem de interesantă despre Iuda, vă sfătuiesc să citiți și voi textul.

Bon. Sărim.

Cartea mi-a revelat o convingere. Nu exagerez numind-o revelație, în acest neveridic context mondial, cu mine vulnerabilă pe centimetrul pătrat de suflet.

Mi s-a arătat că din toate astea putem ieși (dacă mai ieșim vreodată cu bine!) doar prin iubire.

Una Universală.

IUBIREA UNIVERSALĂ. Toți cu toți.

Utopie? Probabil. Dar măcar asta a mea este lipsită de șiretenie, de interes meschin, de impostură și de pericolul agresiunii.

Altminteri, luați pe căprării, noi oamenii ne vom sugruma meticulos, până la exterminare reciprocă.

Ne vom exsanguina doi câte doi, răpuși sub munți de PET-uri. Știind “sigur”, fiecare, că deține adevărul absolut și complet.

Nu știu dacă am reușit să induc din condei aroma utopică a iubirii universale. Sper măcar că am atenuat ura. Aș vrea să fi putut.