În vârtejul dansului – Sandu Chiran

În vârtejul dansului – guestpost Sandu Chiran

DESAFINADO… în noapte

Cândva, una din fetiţele mele, nu ştiu care dintre ele, seara, într-un moment de entuziasm mi-a promis solemn, cu legământ:

– Lasă tati, când oi fi eu mare, te duc la un concert de “geiz”-simfonic, de care ne tot povesteşti c-ai vrea să-l vezi şi tu măcar o dată în viaţă.

Și… iată-mă, în iulie 2008, cu Tina lângă mine, la Festivalul Internaţional de Jazz din Montreal. Copila mi-a împlinit visul! Două săptamâni în diferite locuri din centrul oraşului, pe scene profesional instalate, până noaptea târziu, se auzeau orchestre, solişti, formaţii de tot felul…

Jazz jazz jazz pe săturate. Atmosferă incendiară. Forfotă, ţară şi lume! Mii de oameni negri, galbeni, albi, măslinii, roşcaţi, de toate vârstele şi ocupaţiile, mireni cu prelaţi, marinari, studenţi şi călugăriţe, de la o scena la alta, se mişcau în ritmuri sacadate. Clericii, în smerenie iertaţi, ciocăneau darabana pe pulpanele negre. Și dă-i bătaie la dans, frăţie! Swing, step, samba, salsa, jive… fiecare pulsa în legea lui.

Eu, în şort şi sandale, zvârlind în havuz vreo cincizeci de ani de pe umeri, eram una cu toţi, în cânt şi ritm. N-am ţinut piept zilnic, dar am vazut şi făcut destule. Recunosc că nici nu am agreat chiar tot ce se cânta atunci şi acolo. Școlit şi rodat în muzica lui Glenn Miller, Duke Ellington sau Gershwin, nu înţelegeam (nici măcar din snobism) sofisticăriile sonore ale nu ştiu cărui stil ultramodern de jazz, la care câţiva se sublimau în extaz. Să dai cu căciula în câini!

Ultima seară, totuşi, mi-a rămas în memorie ca o deosebită bucurie şi satisfacţie. O formaţie de şase japonezi tinerei executa perfect bucăţi clasice de jazz – slăbiciunea mea. Toate scaunele si băncile fiind ocupate, mă aşezasem pe o bordură mai înaltă, un soi de parapet ce delimita, de jur-împrejur, un spatiu pavat cu bun gust. Eram în muzica mea, în anii mei, în amintirile mele. Câţiva dansau, cu mişcări moderne, melodii care parcă te îmbiau mai mult la ascultare. Privind orchestra, la o melodie sudamericană atât de îndrăgită, care îmi trezea amintiri din tinereţe, am simţit furnicăturile ritmului lent transformate în legenări visătoare.

La un moment dat, privirea mi s-a încrucişat cu a unei doamne dintr-un grup aşezat pe parapetul de vizavi. Brunetă cu părul lung, foarte ondulat, creţ, fără vârstă, mă privea mişcându-se în acelaş ritm. O provocare? Am ajuns în faţa ei cu braţele usor desfăcute, o invitam la dans, nici nu mi-am dat seama cum s-a întâmplat… S-a ridicat râzând cu atâta naturaleţe, degajată, lăsându-mă să-i cuprind talia de femeie împlinită. După câţiva paşi am eliberat-o, făcându-i un semn să dansăm ”împreună”- fiecare după simţul şi fantezia lui de moment. Ne priveam. Mişcările noastre se ghiceau de parcă am mai fi dansat cândva. Între noi radia o armonie pefectă în ritmul fermecător al bossa-novei Desafinado.

M-am desmeticit doar după ce m-au trezit aplauzele prietenilor ei. Am vrut sa-i sărut mâna, dar s-a opus cu eleganţă. Cu acelaşi râs tonic a facut un pas hotărât, pupându-mi delicat, obrazul.

Iar Tina se distra filmând…