Guest post Eugenia Crainic – "Păreri" despre Mierla neagră, ultimul roman al lui Radu Țuculescu

Guest post Eugenia Crainic                               

                            „Mierla neagră”, de Radu Țuculescu

–         părere de non-critic literar –

                                                                   de Eugenia Crainic – viitor „blogăr”

M-am tot încăpăţânat, vara asta, să citesc români. Să văd ce se mai întâmplă pe tărâmul romanului românesc. Și-am luat-o uşurel şi cu trebuţa, fără niciun criteriu de selecţie, influenţată doar de titlurile care vând, la ora asta, în neştire. Aşa că pot fi acuzată inclusiv de prostituţie intelectuală, fiindcă am citit, rând cu rând, de la „semidocţenia” abrupt intitulată „Suge-o, Ramona!”, a unui comediant pe nume Andrei Ciobanu, până la siropul de tuse (literară) seacă – special „amenajat” pentru gospodine abstinente sexual, maneliste (care ştiu buchisi) şi cocalari parveniţi – intitulat (sugestiv, oare?) „Fluturi”, al unei fătuţe, scrisă Irina Binder. Și-am tras o concluzie care m-a adus într-o stare de uluială nemaiîntâlnită. Anume, că cititorul român cumpără cărţi de duzină şi că dă banii pe un titlu trivial (sau anost) din aceleaşi considerente pentru care masele se duc să pupe moaşte, principiul fiind cel puţin bizar: fiindcă se duc toţi. Turma, carevasăzică, a ajuns să aibă inclusiv darul de a ne dezorienta gustul pentru literatura de calitate.

Dar, fiindcă ce s-ar face o părere proastă oarecare fără un „dar” care să-i mai înmoaie singura trăsătură distinctivă, mi-a căzut în mâini şi „Mierla neagră”, scrisă de un tip pe nume Radu Țuculescu. Mi s-a părut că i-am mai auzit numele pe undeva, dar habar n-aveam unde şi când. Până să mă dezmeticesc însă, i-am citit romanul cu o plăcere nedisimulată, cuprinsă de o gigantică şi neaşteptată uluială. Când am pus punct, cu regret, dându-mi seama că tocmai s-au săvârşit cele 293 de pagini ale cărţii în nici o noapte şi-o zi (cu mici pauze de băut apă, ciugulit câte ceva, făcut baie în bazinul cu apă de doi metri la ştrand sau de mutat de pe un fotoliu pe altul prin casă), o sun pe prietena mea Otilia Țigănaş, doctoriţă şi autoare, dar şi mare cititoare, s-o descos cu privire la Țuculescu. Că dacă eu nu-mi amintesc ceva despre cărţi şi scriitori, cu siguranţă îşi aminteşte ea, în marea-i calitate de „prelungitor” personal de memorie (măcar că şi ea, ca tot omul, îşi face bileţele când merge la supermarket). Și-mi zice prietena mea: „Haaaaaaaaaaa… Cine-i Țuculescu? Dragă, ai auzit de el atunci când ţi-am zis că e scriitor şi a fost la nuntă la fii-miu. Un personaj. Cum adică, ai observat TU că scrie bine! Păi, suuuure! Bineînţeles că scrie dumnezeieşte. El e SCRIITOR. Cu litere mari. De seamă. Bun. Baban. Trăieşte din scris. E de soi. Pfuuu… Țuculescu…” Și-atunci, am priceput.

Romanul „Mierla neagră” te tăvăleşte, de la un capăt la celălalt, printr-o atmosferă alternantă de cald-rece, rece-cald, încât ajungi să trăieşti intens fiecare rând, imagine sau stare. Mi-am revăzut internatul tern al propriului liceu, frate geamăn cu internatul liceului de muzică în care personajul principal al cărţii, Anghel Radu, clarinetist, îşi ascuţea talentul de muzician; am retrăit crisparea provocată de zgomotul aspru al dulapurilor cu uşi metalice în care ne protejam bruma şi am simţit acut, în nări, mirosul umed al cantinei unde, vreme de patru ani, am mâncat zi de zi. Dar nimic nu m-a fulgerat mai mult ca imaginea pedagogului Prada, chip sculptat după aceea a propriului pedagog, un emisar la vârf al pedepselor şi răutăţilor cu bătaie lungă…

Aflu că Radu Țuculescu, scriitorul, adevăratul, este violonist, format la Conservatorul din Cluj, drept care fac, brusc, o analogie logică: Țuculescu este tocmai personajul principal al cărţii, Anghel Radu. Și mă bucur, o dată în plus, că pot acum să-mi trasez nişte linii imaginare ferme, cu care să delimitez autobiograficul de ficţiune. Fiindcă, în roman, destinul de muzician al clarinetistului Anghel Radu este sugrumat în faşă de o crimă oribilă, comisă în internatul liceului („Internatul” dând şi titlul primei părţi a romanului); o crimă care-l surprinde până şi pe el, sau… nu, fiind o luptă a cititorului cu propriul său bun-simţ între convingerea că tânărul licean a comis respectiva omucidere sau speranţa perpetuă de a nu o fi comis. Apoi puşcăria, cariera curmată, transcendenţa „înainte de ’89 – după ’89”, eliberarea, iar mai apoi, viaţa. Viaţa lui „de după”. Cu Despina – deopotrivă titlul celei de-a doua părţi a romanului – iubita zurlie luată de nevastă, capricioasă şi rea de muscă, mamă singură scutită de responsablităţi de nişte părinţi de treabă, protagonista unor scene debordante de amor, lipsite total de vulgaritate, în intimitatea lor, dar viguroase şi pline de savoare şi autenticitate. O încântare. Ajungi să regreţi, intrând în a treia parte a cărţii, intitulată „La picioarele desculţe” – restaurantul în care clienţii mănâncă desculţi –, că nu vei mai auzi de Despina, ieşită din scenă patologic, răvăşită de o boală mintală care i-a adus internarea într-un spital de boli nervoase. Autorul însă te transportă firesc spre personajele cunoscute încă de la începutul cărţii, ele revenind, cu paşi mici, dar fermi, în peisajul noii vieţi a lui Anghel Radu.

Tablourile descriptive „pictate” de Radu Țuculescu, spectaculoase prin culoare şi tehnică narativă, conturează personaje unice, intrinseci, personaje pe care le vezi clar cu ochii minţii şi le scoţi oricând din rând dintr-un aliniament de o mie. Pedagogul Prada, educatorul de sorginte comunistă, care migrează de la „subţire ca o scândură” spre obezul care nu-şi mai poate lega singur şireturile la pantofi, îndopat cu obstinaţie de fostul său elev nedreptăţit, Anghel Radu, în chip de răzbunare dospită în ani; elevul Lazăr Dorel, poreclit Ponco, nu se ştie de cine şi de ce, geniul şi victima al cărei cognomen ajunge să denumească, post-mortem, plăcintele viitorului patron de restaurant, Anghel Radu; Mirel, sau Mirositorul de picioare, elevul care adulmeca picioarele internilor pentru a vedea dacă-s spălate, tipul pupincuristului aciuat pe lângă puterea momentului, personificată de pedagogul Prada; Ria, femeia cu rol multiplu, de prietenă, colegă, sfătuitoare, mamă, dar şi amantă; Lulu, bufonul oraşului, dezlegat la gură, în preajma lui fiind mereu în pericol să auzi adevăruri pe care, altminteri, nu le-ai rosti niciodată; Lică Licoreanu, preşedintele Consiliului Judeţean, copleşit de convenienţe, tatăl unui tânăr bezmetic şi soţul unei femei care, deşi prezentă, străluceşte prin absenţă… O încântare. Iar peste toate, ca un laitmotiv, planează corbul Dodo, mascota internatului sau „mierla neagră“, ce dă titlul cărţii.

Ar mai fi de adăugat, poate, o obsevaţie a uneia care a învăţat să scrie în secolul trecut: „Mierla neagră” este scrisă cu „î” din „i”. Sunt aproape extaziată că şi Țuculescu, la fel ca mine, consideră că folosirea a două litere pentru acelaşi sunet este o mare risipă; introducerea entuziastă, dar prost elaborată, a lui „â” din „a”, pentru a ieşi din regimul dictatorial al lui „î” din „i”, nu ţine deloc seama de etimologia cuvintelor. Țuculescu a prins ideea şi ignoră, ca atare, scrierea nouă, care ne expune, pe alocuri, absurdului, derizoriului chiar. Cu toate acestea, fiindcă am copii care vor fi depunctaţi la examene dacă vor scrie cu „î” din „i” şi fiindcă vreau să le dau un exemplu lipsit de ambiguităţi, m-am pliat pe ordinea curentă. Poate, temporar.

În fine, impresionată, foarte plăcut impresionată, recomand „Mierla neagră” cu amândouă mâinie. Trec inclusiv peste obsesiile mele pentru o limbă română curată, închizând ochii în faţa unor cuvinte pe care, acolo unde-au fost scrise, le-aş fi scris corect: „lipicioase”, în loc de „lipicoase” (pag. 10) sau „marmită”, în loc de „marmidă” (pag. 17 şi altele); închid ochii şi în faţa unor virgule prost plasate: „Doar Mirositorul de picioare avea împrăştiată pe faţă, o uimire apocaliptică” (pag. 37) sau „Premiul de la Praga, e cea mai bună carte de vizită” (pag. 43). În faţa unui roman savuros de o asemenea dimensiune, este inutil să mă împiedic stilistic. Și apoi, ca în faţa crimei din carte, nu aş fi sigură că vinovatul este unul cu cel care a ispăşit pedeapsa.