FEMEIA PERFECTĂ

Bun profesionist, o carieră corect construită, la o ureche telefonul prin care îşi consiliază corect fiul. Să-i zicem Vodafone, reţelei. La altă ureche, să-i zicem Orange reţelei, consiliază pacientul asigurat cum să facă dacă i s-a răsculat fierea după sarmale. Cu mânuţele tastează o proză scurtă, destul de atractivă încât să şi fie citită pe FB (de mai mult decât trei „fani”), destul de profi încât să pună corect cratimile. Insuficient încât să devanseze tirajele autobiografiei Preşedintelui ţării.

Ea, femeia perfectă, aşadar, vorbeşte la doo reţele şi tastează la doo taste, făcând între timp abdomene, fiindcă nu-i mişto să laşi burtica să te copleşească nici chiar la 53 de ani. Are abdomenul ocupat, urechile ocupate, nu şi gura. Deci, între timp, ea-i va da sfaturi coerente celei mai bune prietene, mătuşii din Cluj cu piatră la rinichi, dar şi tatei copleşit de o viroză recentă.

Undeva, în popoul ei apetisant, (fiindcă o femeie perfectă fără un popou apetisant devine imperfectă!), îşi va monta o mătură cu care să măture-n jur, semicerc. De ce? Simplu. Fiindcă nicio femeie perfectă care nu-i gospodină, bucătăreasă, curată, ordonată, nu mai e perfectă…

În spatele ei, deci, „casa lună- bec”, va deveni cuvânt de ordine.

Ea va ronţăi un covrigel perfect, fiindcă nicio femeie perfectă nu înfulecă vulgar din tocana ei perfect pregătită, cu multă ceapă dunstuită-n untura de porc, familiei perfecte.

EPILOG.

Ce noroc, CE NOROC!! pe mine că sunt imperfectă! Iar eticheta “femeie” nu-i altceva decât o decizie logic asumată în certificatul de naştere, de vreun conţopist plictisit. Tâmpitul ăla zicea, de fapt, „sex femeesc”.

Iar eu, tâmpita care sunt, n-am luat-o niciodată de bună!