Femeia mărunțică de azi

Este o femeie mărunțică. O cunosc bine, îi cunosc familia, contextul. Este o pacientă “asigurată, înscrisă pe lista mea”, dintotdeauna. Destul de dintotdeauna, ca eu să fi învățat că vine periodic să ceară o trimitere. Că nu are rost, NU MAI ARE ROST! să mă împotrivesc, să mă ofer să gândesc pentru ea. Simpla idee că n-ar obține trimiterea dorită, o va băga în anxietate, va crede că-i vreau răul, că n-o “ajut”, că n-o „servesc”. O știu de decenii. N-a dorit niciodată un sfat real. A venit mereu montată pe o trimitere. Iar cel care nu i-o va da, devine dușman.

Un timp, am crezut (mai cred încă!) că-i montată de familia de la Arad. Care se substituie medicului imediat apropiat, adică mie, din acea aroganță a săteanului plecat la oraș, convins că cel care muncește la țară, e cel puțin slăbuț, dacă nu chiar fraier. De era bun, pleca la oraș, cum a plecat el. Iar dacă e să-i faci părintelui țăran un cadou de la distanță, este să-l duci la Arad, la doctori. La ce doctori? Nu știm, dar Arad să fie.

Am tentat, de câteva ori, dialog cu familia de la oraș, văzând că femeia umblă haotic de colo colo, fără rezultat. Și simțind eu că aș putea face mai mult. MULT mai mult. Mai bine, mai ieftin, mai mult. N-a mers. M-am încărcat emoțional, cu un balast afectiv care nu-mi trebuia. Nici măcar nu era mama mea, sau războiul meu.

Femeia mărunțică a revenit azi. Neprogramată. Să ceară o nouă trimitere. Fiindcă vechile probleme n-au dispărut, iar precedentele trimiteri n-au dat niciun rezultat.

Știind istoric, verificat în decenii, că NU ARE ROST să mă mai bag, întreb sec, desprinsă de caz:

-Bun. Trimitere, unde?

-Unde știți dumneavoastră. Că am umblat peste tot, și tot nu mi-i bine…

Nici o clipă n-a înțeles că acel „unde știți dumneavoastră” este, de fapt, o invitație la consult, da să nu știe copiii de la oraș. Că practic ar vrea sfatul meu, dar să nu recunoaștem public că-i al meu. Ci să-l mascăm cu o trimitere. O trimitere unde? Unde vreau eu. Dar să fie la oraș.