Fascinanta capcană – din volumul Poezii vânate de fisc

Din volumul „Poezii vânate de fisc” – Scrisori către M.

Hey M, dear!!

Te contrazic. Până şi marea iubire (la care te refereai ieri) cred că este o răfuială cu tine însuţi. Dintre toate potenţialele mari iubiri care ţi se înfăţişează în jocul întâmplării, marea iubire este cea pe care tu o decizi. Nimic din afară. Altfel spus, cred că marea iubire e o chestiune de opţiune personală. După cum opţiune personală este şi constatarea de a o fi găsit, sau hărţuiala disconfortantă de a o căuta până-n pânzele albe.

Ciudat este că, după pragul acestei decizii, începe desfăşurarea  reperelor care nu au nimic comun cu gena responsabilă de „mari iubiri” (ştii tu… copii, carieră, civilizaţie, educaţie, verticalitate, onoare, istorie comună… şi şi şi). Aceasta-i ironia sorţii, dar niciunul dintre căutătorii de astăzi nu va înţelege ce spun şi mă tem că nici tu.

Dacă acustica acestei  scrisori  aduce a curs de marketing, nu înseamnă că nu te  iubesc şi azi. Te iubesc, dar neclasificat.

După toată bălmăjeala ultimelor zile, mă simt mai pregatită să răspund întrebărilor doamnei Z. la supermarket. Dacă aş începe să-ţi  răspund şi ţie tot între rafturile unui supermarket, ar însemna că premisa mea e falsă. De aceea îţi răspund scriind. Nici măcar la telefon, necum prin SMS.

Simt că ţi se cuvine eleganţa acestei adresări. Plicul.

Ştii fascinanta capcană a paranoicului? Porneşte de la o premisă falsă, în schimb toată construcţia ulterioară, clădită pe acea premisă, este impecabilă şi blindată de logică. Dacă preiei schema  de la al doilea nivel în sus, rişti să scapi din vedere că ceva e în neregulă şi să intri în joc.

De exemplu, îţi spui “Ea mă iubeşte sigur!” şi apoi, fiecare brumă de întâmplare zilnică incertă, o aşezi astfel încât să-ţi confirme premisa. La fel de bine poţi porni cu “Ea mă detestă, clar.” Și vei constata cum exact aceleaşi întâmplări incerte pot confirma ceastalaltă axiomă.

Ca norocul, M dear, că noi n-am fost paranoici!

Cu drag, O.