Eu. Țăranca şi smartfonu`. Vaca şi bikineii.

Deci.

Povestea cu „androidul”, “smartfonul”, sau cum i-o fi zicând, (că nu contează numele).

După cinşpe ani de contract Vodafone, 3 numere pe cabinet, eu la Arad, cu o cărămidă Nokia arhaică-n jăblu (jăblu=buzunar), zic:

– Jenucule, hai că mai avem o oră până la întâlnirea importantă cu X, aşa că ce-ar fi să-mi schimb cărămida Nokia cu un telefon de fiţă care să facă tot. Vreau să facă clătite, să aspire şi să spele rufe!

-Hai.

Ajungem la un Mall.

… Și târguie el smartfonu`, (că doară nu era să-l târgui eu!), eu doar am ales culoarea „sculii”. Stabileşte termenii contractului, mă sună (încă pe cărămidă) să vin de la raioanele de ţoale ca să semnez pe sub ştampile. Prezenţa mea la discuţii (care au durat peste o oră) ar fi fost lipsită de sens, în timp ce prezenţa mea la confecţii era pe deplin justificată. Aşa că vin şi semnez „pe sub ştampile”, ca directorii, cam 30 de file. Dar a fost fain. Mă simţeam de parcă aş tricota, zeci de mişcări identice, monotone, ale mâinii.

Aflu acolo că „băiatul contractual” nu-mi poate muta numerele de telefon din cărămidă în smart, că mi-a mutat 250 de numere – nu ştim pe care – dar restul de 650 mi le vor băga băieţii de la Vodafonul din centru.

Bon.

Intrăm în maşină, întârziaserăm la întâlnire, era de cacao, nici vorbă să ştiu/ştim cum să apelăm persoana X ca să ne scuzăm. Nu eram sigură nici că aparţíne listei cu numere mutate. Brusc mă simt ca fără mâini şi fără picioare şi încep să regret totul. Invoc nebunia temporară. Îmi semnasem de 30 de ori sinuciderea socială.

Jenucu la volan, bagă mare spre locul şedinţei.

Între timp, îmi sună obiectu-n poală. Clincăne frumos şi subtil. De emoţie, geanta plină îmi cade cu gura în jos, totuşi privesc ecranul. Era chiar X care ne aştepta, apăs pe receptorul verde de pe ecran, iar alte opţiuni nu am – (gen „răspunde”) -, apoi dau disperat cu degetul în sus şi-n jos, dreapta/stânga, cum am văzut că face lumea bună. Na… pus una peste alta… încerc tot ce-i omeneşte posibil şi… nimic. Telefonul continuă să sune o vreme. În gol, desigur.

-Încearcă şi tu acolo variante, ce Dumnezeu! Nu apăsa de zece ori aceeaşi treabă! Punctează Eugen, nemilos, calitatea serviciilor mele de copilot.

Oprim la semafor, Jenucu, aplecat peste mine, încearcă şi el să facă ceva, din lateral. Dar nu-i iese nici lui, coloana de maşini din spate claxonează că-i deja verde, J pleacă-n trombă mai departe, cu o nervozitate evidentă.

Smartul sună iarăşi, acelaşi apelant, eu apăs din nou de toate şi… ajungem la destinaţie şi… sărim faza. (Voi afla după ora 22, la pretenă-mea Gabi, cum trebuia făcut! Trebuia să glisez butonul din mijloc, la dreapta)

Seara însă, pe la 19, ne prezentăm în centru la Vodafone, la băieţii care urmau să-mi mute celelalte numere, din cărămidă în dăştept. Știam că ar putea şi J, mi-a zis că ar încerca variante, dar acasă, nu acolo pe loc, pe beznă, în maşină. Deci numai luni.

În sediul Vodafone ajung la un tânăr – tare tânăr, îi spun ce vreau, (J va intra mai târziu în magazin!). Tânărul ascultă atent, apoi sec:

-Daţi-mi telefoanele!

I le întind.

Întoarce cărămida pe toate feţele, siderat. Părea că studiază colţii degradaţi de milenii ai unui mamut dezgropat de sub liniile de tramvai.

-Nu se poate.

-???

– Nu se poate, fiindcă nu aveţi “gliu gliu gliu” (cuvinte de-ale lui – păsăreşti pentru mine-)… la Nokia asta. E tare veche.

-Faceţi-mă să înţeleg. După 15 ani de Vodafone, eu iau Smart tot prin Vodafone, dar nu există nicio posibilitate tehnică să nu-mi pierd numerele? Deci singura şansă ca să rămân cu numerele, ar fi fost să păstrez până la moarte cărămida? Să mă bage familia în sicriu cu ea?

Logica mea i se păruse dură, deci nu spune chiar DA. Bâiguie:

-Păi, dacă nu aveţi pe Nokia „gliu gliu gliu”, eu nu am cum să vă „gliu gliu”…rosteşte el alte cuvinte de specialitate.

Între timp apare şi J, care tace şi mă lasă să mă desfăşor, că doară-s ieşită la oraş, când nu-mi reprim frustrările existanţiale. Insist:

-Să recapitulăm. Aflu că nu aveţi NICIO variantă să-mi transferaţi numerele. Eventual aş putea sta eu să mut la noapte, calm, o mie de numere, unul câte unul, da? Luminaţi-mă.

Evită să răspundă, întoarce curveşte o întrebare:

-Dar cine v-a spus să veniţi la noi?

-Băiatul Vodavone, de la Mall-ul cutare.

– Aha. E “M”! – se întoarce el spre colega din dreapta, insinuant…Păi, ăla-i franciză!

-Deci bou? dezvolt eu, fiindcă prinsesem privirea insinuantă a celui din faţa mea, “genuin nefrancizat”.

Tace. Continui:

-Franciză nefranciză, eu vă zic o treabă.(…Deja eram cu tonul ridicat!). Dacă mie îmi spunea vreun Vodafonist că, odată cu cărămida, pierd o mie de numere, îmi băgam pula în smartfon! Sunt medic şi depind TOTAL de acele numere. Pricepi?

Fiindcă alăturarea sintagmei „îmi bag pula” (ieşită din guriţa mea delicată,cu luciu pe buze) de statutul social al halatului alb – nu este una obişnuită, clienţii din incintă sunt deja extrem de atenţi la conflict. Jenu tace, la o oarecare distanţă de pult. Publicul îmi dă dreptate, dând aprobator din cap. Sintagma citată a adus publicul de partea mea. Poate, dacă rămâneam doar cu prezentarea de „medic”, fără să-mi bag nimic, mă luau la poceală. Dat fiind capitalul de simpatie acumulat de doctori în ţărişoara noastră năstruşnică.

Tânărul e-n clinci, mai alesa când tipa de lângă el, colega, îi spune timid:

-Dar ai putea să… „gliu gliu”… şi poţi să-i bagi aşa! (adică el să-mi bage mie)

„Ahaa, deci totuşi s-ar putea cumva!”, gândesc. Nu-i chiar musai să-l ai pe Jenucu soţ. Puteam fi single woman, în fond. Și atehnică, fix cum mă vedeţi.

Îmi îndrept privirea către femeie, deja concomitent cu toţi clienţii din incintă:

-Vă rog, găsiţi o soluţie! Acum. Altfel mă spânzur aici în faţa Teatrului de Stat Arad şi va vui presa că Vodafone a ucis un medic nevinovat, cotizant. Mă simt ca voi, asiguraţi, ajunşi la urgenţe, când toţi spun cuvinte de neînţeles!

…………………………………………………………………………………………………….De aci încolo nu mai e interesant ce a urmat, fain de povestit a fost show-ul. Cert e că afară, cu Jenu, rememorând, era să mă piş pe mine de râs (la propriu), mai ales când el a zis:

-Măi, a fost bestial momentul cu: rezolvaţi, că altfel „tătă mă tau”.

-Dar n-am zis „tătă mă tau”, ci doar că mă spâzur în faţa Teatrului de Stat Arad!

-Nuu? Păcat. Aşa mi-a rămas în cap. Dar tot aia-i!

…………………………………………………………………………………………………….

imagine:http://banculmeu.ro/publ/faze_tari/poza_spune_totul_o_vaca_baltata_si_o_vaca_incaltata/1-1-0-58