ESTE GELOZIA UN RĂU NECESAR?

Să admitem că, frunzărind postările blogului meu referitoare la simplitate, la forţa mesajului structurat în cuvinte, am devenit suflete clare, limpezi şi nişte vorbitori eficienti.

Ne-am organizat într-o schemă solidă, ştim sigur că am alăturat cuvintele astfel încât să transmită EXACT ceea ce am dorit, adică fără ambiguitate, fără loc de insinuări… Suntem, aşadar, pregătiţi să discutăm niţel despre gelozie.

Eu am să-i descriu extremele, iar voi vă veţi situa, analizându-vă “la sânge”, pe un anumit punct al riglei desfăşurate între aceste extreme.

Greu de crezut că ai reuşit să exişti până acuma total în afara grilei! Dar… cine ştie, poate vom avea şi comentarii de genul: “nu ştiu ce înseamnă gelozia, nu am auzit niciodată acest cuvânt, l-am căutat chiar azi în Dex on line, iar definiţia de acolo nu-mi este suficientă ca să identific sentimentul necunoscut al geloziei.”
Extrema stângă, pragul zero, este puterea de a iubi pe cineva atât de mult, încât să fii fericit de bucuria lui. Iar dacă bucuria lui- (de moment, sau prelungită, sau definitivă), este nevoia de alt bărbat/altă femeie, atunci să i-o accepţi senin şi dăruit. Fără pic de regret, revoltă, disperare. Chiar bucurându-te pentru el. Varianta aceasta este o utopie, zic eu. Tocmai de aceea o situez la cota zero.

De cealaltă parte, la plus infinit, aşez gelozia patologică. Boala psihică. Ei bine, această extremă nu mai este utopie. Ea are protagonişti reali: oameni bolnavi de gelozie, de obicei nejustificată. Dar şi justificată să fie, domne, îţi pare că nu-i stau ochii bine în cap ăluilalt? Schimbă macazul! Părăseşte-l. Nu-i toca mărunt nervii cu întrebări stupide şi fără răspuns.

Mă refer, aşadar, la aceia care transformă viaţa partenerului într-un chin permanent. Îl supun acuzaţiilor nefondate, tirului de întrebări lămuritoare, stau cu ochii în patru pândind vigilent un imaginar contracandidat. Geloşii patologic sunt ei înşişi nefericiţi. Spun asta, fiindcă nu întotdeauna boala psihica este o sursă a nefericirii aceluia care o poarta. Uneori bolnavul îşi creează o lume proprie, ruptă de real, el se va identifica acelei lumi paralele şi se va simţi fericit de fiecare dată când va păşi într-însa. Drama este mai mult a celor din jurul său, cei care îl iubesc şi care constată ruptura de realitate. El, încriminatul,  poate fi chiar fericit.

Dar gelosul – bolnav suferă. Păşeste nefericit în lumea desenată de el!
Gelosul patologic nu acceptă argumente. I se va părea că argumentele, (oricât de logice), nu fac altceva decât să mascheze infidelitatea.

Acestea fiind spuse, undeva între extreme se situează omul obişnuit. Nici chiar divin, dar nici chiar lovit în cap.

Apar mici devieri spre stânga sau spre dreapta eşichierului, variabile cu vârsta, hormonii, pasiunea, cultura, educaţia, lectura… oh… înşiruirea de variabile este nesfârşită!
Poporul spune: “un pic de gelozie nu strică, ea ţine flăcăruia dragostei aprinsă!”

O fi ştiind poporul ăsta al nostru ce zice? Este picul de gelozie necesar?