Era o fată dezordonată. O fi lovit-o vaca în cap!

Parca te vad in atmosfera aceea irepetabila, cand citesti si citesti, tanar fiind, uitand de toate, intrand in taramul cartii!
Frumoos, reconfortant! Imi pare sincer rau cand mi te inchipui facand ceea ce nu-ti intra in obicei–aranjat pe-acolo, iesita din lumea cartilor, din eu-l tau..
Ordinea obiectelor , a gandurilor, e o forma, o capacitate de a trai. Daca nu e impinsa la extrem, e bine.
Legi schimbarea ta de traumatism? Poate ca asa , supravietuind acestui accident stupid, ai dat o mai mare importanta vietii, pe care puteai s-o pierzi!De aceea ai devenit ordonata sau , pur si simplu, viata are mersul ei, nuantele se schimba.

Eu, personal, pot spune ca eram ordonata-hartii etc, dar…acum nu mai sunt! Cu cat vad ca nu se poate, cu atat mai mult ignor ordinea. Si nu se poate pt ca am de-a face cu tampenii impuse tampeste! Pot spune ca sunt chiar rebela!
Daca cineva indrazneste sa intre in hartiile mele, sa ordoneze, urlu! Daca stau sa ma gandesc, urlu pt ca aceea era pt mine o ordine pierduta prin nevoia celuilalt de a face ordine la mine in camera si in acte, de ex!
Cu alte cuvinte, Otilia, daca vii vreodata pe la mine, anunta-ma!!!:) Cand vreau sunt foarte ordonata. De fapt, cel mai mult urasc dezordinea, daca poti intelege ce spun!

Buna povestea si foarte bine scrisa. You have a gift. Asta pe langa nevoia de ordine (which is also a gift), dar „a gift” care (tu spui ca) nu ti-a fost dat chiar din nastere :)

Eu sunt inca in varianta fara vaca, ma adaptez infricosator de usor la dezordinea de pe birou / pat / bucatarie. Si mai infricosator este insa ca nu ma deranjeaza deloc sa fiu nevoit sa ordonez lucrurile de frica unei vizite neasteptate sau asteptate. Din contra: profit cu multa bucurie de „obligatiile” astea. Scarry and funny at the same time…

Ţin minte că mi-a povestit Andrei mai demult episodul cu accidentul tău şi că printre protagonişti era şi o vacă. La început am crezut că e o glumă de genul celor care crapă unde nici măcar nu ai dat, la voi Ţigănaşii. Pe urmă am observat animalul repetându-se în poveştile voastre şi am constatat invers proporţional faţă de moş crăciun că vaca a fost reală. Bine, e de la sine înţeles că vacile sunt reale, însă doar în anumite contexte prind şi însemnătate prin ceea ce sunt. Ce m-a uimit mai mult au fost căile nebănuite prin care inclusiv bună-mea ştia de aventura ta cu vaca.
Discuţie între mine şi bună-mea când vine Andrei pe la mine într-una din zilele demult apuse:
– Cine-i băiatu ăsta? Şopteşte bunica gâtuită să nu s-audă.
– Andrei, colegul meu.
– Aaaa… ăla care maică-sa o avut accident.
– Da ăla.
– Şi o lovit-o în cap o vacă, nu?
Trebuie să-i recunoaştem bătrânei talentul de a scoate schematic ideile principale din poveste ca pe ultimele calcule la bilanţ (ea fiind contabilă).
Pe atunci încă nu confirmasem pe de-a-ntregul existenţa vacii. Bunica mea însă părea avizată în problemă ca un martor ocular la întâmplare. Explicaţia ei scurtă şi la obiect îmi crea o imagine rupestră despre întâlnirea dintre un om şi o vacă. Şi omul supravieţuieşte şi vaca, nu, ca să demonstreze că oricât de cornut ai fi, se găseşte cineva mai căpos ca tine.
Să revin la aranjamente, simetrii, ordini şi curăţenii. Sunt de acord cu faptul că anumite accidente cum ai avut tu sunt capabile să modifice aspecte de ordin comportamental la oameni, numai că în general tulbură apele, nicidecum nu fac ordine. Probabil că ai observat schimbarea asta la tine imediat după accident şi atunci se justifică drept o dereglare… hm… o re-reglare hormonală. Şi faptul că deşi faci ordine din impuls pentru tine şi după alţii, fără reproşuri, acceptând condiţia lor de dezordonaţi şi pe a ta de fost dezordonat, denotă naturaleţe şi nu obsesie compulsivă. Or şi aici te pot imagina drept o fiinţă mistică circulând tacit în urma mişcărilor nedibace ale celor din preajma ta, mutând vaza înapoi pe cercul pe care-l crease cu timpul, repoziţionând telecomanda în unghi drept orientată spre est, şi alea trei chei de pe breloc care trebuie să stea răsfirate simetric pe dulăpior, asemeni petalelor de nufăr.
Concluzinez cu faptul că deşi, atunci când eram mai mic şi vedeam la teveu westernuri cu multe împuşcături şi mă rugam să nu omoare caii ci numai pe călăreţi şi jubilam la final când doar patrupedele mai stăteau în poziţia vieţii, mă bucur că din acest acroşaj inteligenţă versus rezistenţă osoasă, a ieşit învingător omul care eşti şi continui să fii, încântându-ne pe noi, cititori şi prieteni, cu firea colorată şi cu oridinea ideilor tale oferite aici, în poezii şi faţă în faţă.