Din cartea Femeia cu şapte pălării

NU MAI PLÂNGE, TOATE TREC!

 

Promiteam că în prima scriere a acestei cărţi – „Autostopista”- voi fi eu însămi, într-o dezarmantă sinceritate, iar restul textelor vor fi literatură. M-a obligat la această decizie şi telefonul tatei (tip mucalit, al cărui umor se zice că l-am moştenit) şi despre ale cărui peripeţii diverse aş fi avut multe de povestit! Dar tata, aflând de la mine că pregătesc febril materialul unui volum de proză şi cunoscându-mi stilul abrupt, mă atenţionează, râzând, la telefon:

–  Vezi, nu te apuci să scrii acolo minuni despre mine, cum ai mai făcut în alte rânduri, să mă trezesc pân’ la urmă că nu mai pot ieşi din casă!

Atunci am renunţat să mai scriu despre el, deşi tare mă tenta. Mai scriu totuşi un episod despre mine şi pe urmă mă opresc. Sper să mă pot opri! În fond şi eu îmi doresc să mai pot ieşi din casă! Plus de asta, deie Domnul ca acest volum să fie atât de citit încât să nu mai putem ieşi din casă din pricina lui! Ce scriitor nu şi-ar dori?

M-am căsătorit foarte repede, după anul trei de facultate. La scurt timp am rămas gravidă („de proastă, nu de curvă”…era o vorbă care se rula printre colegele mediciniste, care o muşcau şi rămâneau gravide). După niscai şedinţe de familie lărgită, am decis să păstrez copilul, ai mei spuneau că nu e bine să pierzi prima sarcină, că cine ştie dacă mai poţi avea dupa aceea copii, că l-om creşte noi cumva până termin facultatea, că de ce să riscăm aiurea o întrerupere de sarcină…

Zis şi făcut, încep să mă privesc în oglindă cum creşte burta. Eram eu însămi puştoaică, aveam 21 de ani. Aş minţi să spun că toată afacerea mă încânta, nu aveam nici cel mai mic instinct matern, necum sentimentul responsabilităţii. La acea oră mă frământa mult mai tare pierderea unui cercel verde, fain, la care ţinem mult, decât profilaxia şi securitatea sarcinii. Schimbările din trupul meu chiar mă întristau, iar maternitatea mi se părea pe-atunci mai degrabă propria-mi capcană, decât un miracol. N-aveam nici cea mai mică idee sau fantezie despre cum va arăta copilul, ce sex va avea, ce trăsături ale feţei. Se prefigura doar o nouă aventură. Nu existau ecografe, aşa că nu aveam să ştiu că fătul se va naşte în prezentaţie pelviană – deci cu picioarele înainte. Nu aveam să ştiu că e băiat. Făcusem câteva analize de rutină, dar nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că naşterea ar putea să fie altfel decât perfectă. Citisem ceva broşură ceauşistă, de informare a gravidei, despre ce anume ar trebui să conţină sacoşica femeii românce comuniste, atunci când merge la unitatea sanitară ca să nască. O parte din conţinutul sacoşei era de elementar bun simţ, iar o altă parte îmi smulsese un râs zgomotos. Citez din broşură „ ACOLO UNDE ESTE CAZUL-veţi pune şi o carte pentru citit!”. Îmi zic:

-No bun, cazul este…deci îmi voi lua o carte şi, dacă tot o iau, o voi folosi EXACT la citit, necum în alte scopuri!

Aşadar, pe la 5 dimineaţa, în 24 august 1985, simt primele dureri, care se înteţesc rapid. Îmi alarmez echipa şi, după o scurtă toaletă, pornim la spital cu mic cu mare să naştem (eu-protagonistul principal, mama, tata şi soţul- student şi el). Agăţăm din mers sacoşica pregătită conform broşurii, deci inclusiv cartea pentru citit. Odată ajunşi la Spitalul Matern Arad, este anunţată moaşa de gardă, care coboară să mă vadă. Rămân singură cu ea, nu încep prin a specifica a cui fiică sunt (deşi pe-atunci numele tatei deschidea multe uşi!), nici că sunt studentă la medicină, poate viitoarea ei şefă, ci respect cuminte regulile interne. Moaşa nu era mulţumită că am trezit-o cu noaptea în cap şi specifică sever:

– Ai venit prea devreme, puteai să mai stai acasă!

Zâmbesc simpatic, ca să-i cumpăr bunăvoinţa, doar urma să depind de ea, aşa că nu-mi permit să o întreb cu voce tare ceea ce gândesc: „definiţi-mi, doamnă, cu criterii obiective, acest prea devreme! Care ar fi fost momentul optim – nici prea devreme şi nici prea târziu?”, dar îmi muşc limba. O dată naşte omul, hai să nu stricăm momentul cu replici acide!

În timp ce îmi redactează foaia de internare, totuşi, la rubrica „meserie”, aflând că sunt medicinistă, se îmblânzeşte. Începe să mi se adreseze cu “doamna doctor”, ba anunţă şi ginecologul de gardă că sunt acolo, în ciuda orei matinale.

Ginecologul se comportă excelent, colegial şi impune, prin atitudinea faţă de mine, o oareşce autoritate a mea pe secţie.

Formalităţile scriptice fiind făcute, urmează să intru în sala de travaliu. Sala de travaliu este locul unde stai să te doară, până ce naşti. Voi fi despărţită de familia care mai aştepta pe hol şi voi trece de partea cealaltă a baricadei, singurică.

Desprinderea de ai mei a fost marcată de un prim moment antologic. Sunt dezbrăcată de  ţoalele civile (nu era voie cu ele în spital) şi mi se înmânează o pereche de papuci bărbăteşti maro de vinilin, mult prea mari pentru picioruşul meu ca de copil, marcaţi cu un număr de inventar scris cu vopsea albă şi o cămaşă de noapte de diftină, ştampilată şi ea cu tuş, tot cu un număr de inventar. Cămaşa avea două despicături verticale în dreptul sânilor, ca să ai pe unde să ţi-i scoţi la nevoie. Ingenios, nu?

Baticuţ pe cap, legat la spate, ca să nu-ţi intre părul în….în nu ştiu ce…în noul-născut, să zicem. Sau să nu-ţi cadă păduchii peste el.

Mă deghizez, aşadar, în femeia care va naşte. Aveam să aflu, a doua zi, că faza asta nu era chiar obligatorie (astăzi ştiu, slavă cerului, că la noi nimic nu este absolut obligatoriu…nu era nici atunci, nu este nici acum, probabil că nu va fi nicodată!). Aflu a doua zi, bazată pe dovezi concrete, că puteai să „aranjezi” ca să rămâi cu pijamaua şi cu papucii tăi de acasă. Acelea pregătite de mine, inutil, în celebra sacoşică standard a gravidei, împăturite frumos peste cartea de citit.

Sunt predată mai departe unei infirmiere, pentru clismă şi rezolvarea părului pubian. Sunt predată în linişte, cu un gest din cap şi fără cuvinte. Moaşa, grăbită să iasă din tură, nu specifică: “Florică, vezi de doamna doctor!”. Se limitează la gestică.

De aceea, momentele care vor urma, le voi traversa din nou incognito, fără privilegii. N-am ţâşnit să-i precizez Floricăi cine sunt şi a cui fiică, plus că purtam echipament de om de rând. Din fericire! Altfel ce aş mai fi scris astăzi?

Accept cuminte toate procedurile şi nu mă întrebaţi de ce. Fiindcă eu, în  viaţa mea !!! nu am acceptat cuminte proceduri obligatorii! Am suferit nu o dată pentru caracterul meu rebel. Dar acolo, parcă mi-ar fi luat Dumnezeu minţile, păream teleghidată, în transă!

Florica îmi montează clisma şi mă trimite la WC, în capătul coridorului, ca să fac caca de după clismă. În urma mea, (eu îndreptându-mă greu spre WC cu papucii aceia bărbăteşti şi burta enormă!), aud vocea stridentă a infirmierei:

-Vezi să nu mi te caci pe jos, că n-am chef să spăl după voi tătă ziua!

Îi răspund în gând, fără să întorc capul

-Am să ţin cont de acest aspect, doamnă!

După episodul „clisma”, urmează secvenţa „părul”. Momentul antologic numărul 2- „părul pubian”. Trebuia să fi venit de acasă gata epilată, sau măcar cu propriul aparat de ras, nou. Dar pur şi simplu nu m-am  gândit la treaba asta, am omis-o, nu năşteam prea des ca să îmi fi intrat deja în reflex. Iar broşura ceauşistă nu mă învăţase. Bine că îmi dădusem cu ojă roz-sidefată unghiile de la picioare! Ca să aibă noul născut, în faţa ochilor, o imagine plăcută, roz sidefie, de îndată ce iese în lume!

Infirmiera se apropie de mine cu un aparat de ras vechi, mă tem că avea lama ruginită şi trece voiniceşte la raderea părului meu atât de intim, atât de erotic şi atât de secret până mai ieri! Fără să-l umezească, fără nimic. Mă ustura. Smulgându-l cu lama depăşită moral, din loc în loc a apărut câte-o buburuză de sânge. Cred că am ripostat totuşi ceva pe-acolo, la văzul buburuzelor de sânge, dar nu-mi mai amintesc detaliile. Aşa că nu inventez acum, după atâţia ani, posibile replici, fiindcă v-am promis că această scriere nu va fi ficţiune. Veţi rămâne, prin urmare, fără să vă răcoresc măcar cu o frază caustică. Florica nu a mai apucat să mă numească „doamna doctor”, n-a aflat niciodată a cui fiică sunt, dar nici nu i-am strecurat nimic în buzunar conform uzanţelor, fiindcă îmi venea s-o strâng de gât!

Pregătită de travaliu şi naştere, respectând normele în vigoare mă văd, în sfârşit, în salon, în pat. Am născut greu, ore multe fiindcă, repet, copilul era aşezat cu picioarele înainte, rotaţia normală în uter nu se produsese atunci când trebuia (fiule, artificiul tău de a ieşi invers mi-a dat de furcă, asemeni celorlalte artificii de-ale tale, care îi vor urma peste ani! Foarte puţine, ce-i drept.)

Era naştere cu risc, iar eu aveam bazinul foarte îngust. Astăzi mă bucur că e îngust, dar pe-atunci le invidiam pe celelalte parturiente! Simt că, la acest moment al poveştii, „parturiente” sună bine, de aceea folosesc termenul de specialitate. Aşa-i că  sună mai bine „parturientă” decât „născătoare”, atunci când eşti echipată aşa cum eram eu?

Dar mă tem să nu fi dramatizat deja peste măsură. În fond, nu era chiar lagăr nazist. Depinde, desigur şi de sensibilitatea artistică a parturientei.

Cu ceva timp înainte de naşterea propriu-zisă, când aveam deja dureri foarte dese şi istovitoare, luptătorul din mine i-a spus totuşi mamei (care reuşise să se furişeze în salon):

-Du-te şi spune-le să-mi facă urgent cezariană, că mă arunc pe geam dacă ăştia nu vin imediat la mine! M-am săturat de toată porcăria asta!

Mama m-a informat respectuos că suntem la parter şi că nu câştig mare lucru cu aruncatul pe geam. Totuşi, s-a dus la medic să întrebe ce facem, dacă nu ne apucăm odată de născut, că fata ei nu mai rezistă! Era, probabil, a milioana mamă care îi spunea acelaşi lucru doctorului dar, atunci când naşti, eşti convinsă că alta ca tine, pe lumea asta, nu-i!

Într-un final apoteotic, am născut. Copilul a ieşit întâi cu picioarele şi burtica şi puţa. Toracele şi capul rămăseseră încă înăuntru dar, din pricina diferenţei de presiune între medii, a făcut, cu puţa aceea mică-mică, un pişu cu jet sănătos pe cei din jur. Pe doctor, pe moaşă şi încă o asistentă. Păcat că lipsea infirmiera! Au izbucnit toţi în râs iar eu, care nu vedeam pân la ei, nu am priceput imediat de ce râde lumea şi nu găseam nimic nostim în poziţia mea ginecologică (eufemistic spus). Oricum, mai urma un nou moment greu – cel mai greu de altfel- naşterea capului, care este voluminos şi nu-i uşor de scos din uter. Dar am rezolvat-o şi pe asta până la urmă, cu efortul câtorva împingeri suprapuse expiraţiei. Auzeam, ca într-un vis, vocea ginecologului:

-Otilia, împinge, nu te blegi, capul încă nu a ieşit! N-avem timp! Hai, încă o dată, taaareee! Dă-i, e bine, suntem aproape gata!

-«Suntem pe naiba», gândesc între două contracţii. SUNT! N-ai habar cum e să naşti, colega!

Copilul a fost toaletat şi înfăşat, iar eu mă bucuram că am scăpat de coşmar. Mi l-au arătat, eu încă semigoală pe masă…parcă…cred că mi l-au arătat. Dar nu am avut nicio reacţie din acelea pe care le vedeţi în filme, atunci când pruncul îi este arătat mamei transpirate de efort, iar ea se metamorfozează. Nu eram într-o telenovelă. Vroiam doar să ies de acolo şi să se termine odată!

Mi s-a pus la încheietura mâinii un mic medalion de metal, cu numarul 153, iar copilului la fel. Asta ca să ne recunoaştem atunci când ne întâlnim. Eu am trecut în alt salon, iar el a fost dus în salonul cu bebeluşi. Îmi era grozav de sete şi beam litri de suc de soc pe care îi  aveam la îndemână pe noptieră, pregătiţi de mama. După o oră în care nu am avut voie să dorm, m-am odihnit minunat toată noaptea, fără burtă şi fără dureri.

Dis-de-dimineaţă, am urcat in sala de alăptare.

Eram echipată corect – cămaşa de noapte cu crăpături la sâni, papucii de casă din vinilin maro şi baticuţul de pe cap care îmi părea de un ridicul desăvârşit. Doar mi-l aranjasem privind în oglindă! Aducea a puşcărie sau a „vremea săpii” la ţară.  În mine nu mai rămăsese nimic din cea care intrase cu o zi înainte acolo. Și încă nu ştiam pentru ce.

Am ajuns într-o încăpere largă, cu mai puţine scaune decât protagonişti. Un perete de sticlă comunica cu noi printr-un ghişeu şi ne despărţea de încăperea în care erau aduşi bebeluşii, în nişte cărucioare mari, etajate. Venau în serii, ca nişte franzeluţe albe de la cuptor. O asistentă lua cu dexteritate câte-un bebeluş de pe cărucior şi citea la geam, cu voce tare, numărul de pe mânuţa lui. Mamele se apropiau pe rând şi îşi preluau copilul pentru supt.

În dreptul meu, două mame ceva mai în vârstă decât mine (nu era greu sa fii mai în vârstă decât mine pe-acolo!) deja îşi alăptau pruncii, şezând. Din gesturile lor sigure deduc că nu se află pentru prima dată prin zonă şi că sunt bine familiarizate cu obiceiurile casei. Le privesc, poate exagerat de insistent, fiindcă mintea îmi zbura aiurea şi rămân, fără să vreau, cu ochii fixaţi pe ele. Îmi remarcă privirea, dar nu mă iau prea tare în seamă. Dintr-odată, aud din fundal:

-Osutăcinştrei!

Fiindcă eu stau fără să mă mişc – nu eram atentă, mă ocupam de analize psihologice în sală, asistenta repetă dojenitor:

-Osutăcinştreeeei, am ziiis!

Mă duc la ghişeu, trezită din visare şi preiau franzeluţa 153…

Îi privesc feţişoara, ţinându-l aşa în braţe, eu în picioare, fiindcă locurile erau ocupate de veterane. Îl vedeam cu adevărat pentru prima dată. Mic şi roz ca oja de pe unghiile picioarelor mele, era copilul meu personal, eu îl făcusem, era doar al meu şi numai bunul Dumnezeu ar şti să ne spună cum a lăsat el acest miracol pe pământ!

Dintr-o dată, în mine se dezlănţuie o emoţie devastatoare, de parcă s-ar fi rupt un zăgaz. Mă copleşeşte. Se rupe zăgazul maternităţii, magnetul acela înscris probabil în codul genetic. Era legătura care avea să ne unească pe viaţă şi pe care eu de-abia atunci o aflam.

Nu mă puteam controla, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Apoi am început să plâng zguduitor, cu lacrimi şiroaie pe obraji, cu o mână îl ţineam pe el şi cu alta căutam inutil o batistă, fiindcă îmi curgea tare nasul şi eram încă departe de a mă opri. Poate simţind ceva, poate de foame, a început să plângă şi el. Plângeam amândoi, izolaţi acolo, de ţi se rupea sufletul! Mi s-a făcut milă că-l ţin hohotind, fără să-l fi pus încă la sân, i-o fi foame sărmanului, iar plânsul meu devine şi mai înteţit din pricina milei.

Cele două mame pe care le privisem nu demult, care deja alăptau, observă momentul, îmi apreciază din ochi statura de adolescent, remarcă lipsa verighetei de pe inelar (mi se umflaseră degetele şi o scosesem prin luna a şasea), iar una mă temperează blând, cu spicuiri din înţelepciunea veche populară:

-Lasă, domnişoară, nu te necăji, toate trec! O să fie bine până la urmă! Dacă te necăjeşti aşa, ţi se poate opri laptele şi nu e bine…Toate trec…ai să vezi!