Diagnosticul grav – între sentinţă, om şi Dumnezeu

Reproduc mai jos postarea de azi, pe pagina ei de FB, a dr. Minodora Hrimiuc, medic de familie arădean. Guestpost. Fiindcă este o postare care trebuie citită. Mai ales, văzând reacţiile  – acolo pe pagină – ale pacienţilor care i-au confirmat răbdarea şi căldura.

Și fiindcă nu scap niciun prilej care să unească (reunească!) medicii cu pacienţii români, atât de trist şi mârşav dezbinaţi!

Poate ajută să ştii că rostirea diagnosticului greu, fatal, îl ucide câte puţin, de fiecare dată, şi pe medicul tău. 

Scrie dr. Minodora Hrimiuc:

Ieri, o pacientă a primit certitudinea unui diagnostic foarte grav. Când mă confrunt cu aşa ceva, consultaţia durează mult, mult, mult … până când pacientul care a venit trist,  fără speranţă, pleacă zâmbind, încrezător şi motivat să înfrunte cu dragoste şi iubire ce i-a dat Dumnezeu.

Și când credeam că mă înţelege, că începe să se relaxeze, îmi pune întrebarea:

• De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?

„Și de ce, de ce…”, repeta pacienta mea, „că n-am fumat, n-am băut, n-am pierdut nopţile…” Cuprinsă de durerea ei incerc sa-i explic ca poate ea fiind o femeie asa buna, Dumnezeu i-a dat aceasta boală, ca să-i ajute pe cei de lângă ea. Dumnezeu le-a oferit ocazia apropiaţilor s-o ajute, să se roage Lui pentru ea. Dumnezeu a venit în ajutorul apropiaţilor să se mântuiască… A urmat o perioada de suspans, după care femeia mi-a spus:

• Tot ce mi-ati spus, cred că este adevărat. Da. Dumnezeu l-a aşezat pe Lazăr în poarta bogatului, ca să-l ajute pe bogat să facă fapte bune, să fie mai bun… dar asta ar trebui să le-o spuneţi şi apropiaţilor mei!