De sindromul hemolitic uremic nu sunt vinovaţi doctorii!

Unul dintre cele mai concludente exemple ale atacului furibund al presei asupra doctorilor români (români doar! alte ţări nu-şi spurcă doctorii atât de bine sistematizat!), este exact tragedia – drama bebeluşilor cu sindrom hemolitic- uremic.

A trecut timp mult. MULT. Iar singurul adevăr obiectiv este acela că nici azi, în ciuda zecilor de analize sau supoziţii, nu s-a clarificat cauza bolii.

Cu toate astea, după primele cazuri, presa a început prin a face medicii troacă de porci.

Înainte ca boala cumplită, letală, să se fi declanşat.

Repet – este o boală nou apărută (sub această formă!), derutantă, imprevizibilă. Primele ei simptome sunt cele de care mă izbesc zilnic la cabinet, cu zecile. Și NU POT ȘTI că ar evolua spre sindromul acela nenorocit – fatal! Mie-mi vin zilnic la cabinet zeci de copii care ÎNCEP cu vărsătură, febră, diaree banală, blegeală etc. Îi tratez clasic în prima zi, urmăresc evoluţia, fără să-mi închipui că în câteva ore ei ar putea intra pe teren minat.

Nu am cum (şi nici nu-i normal şi nici logic) să trimtit zeci de copii care DEBUTEAZĂ cu simptome de boală banală, spre Marie Curie la Bucureşti, ca să nu mă toace presa, după aceea, că sunt o criminală.

Oare m-am făcut înţeleasă?

Problema deja notorie, naţională, gravă a copiilor răpuşi de această boală, este ceva  tragic, încă insuficient explicat, mă doare sufletul, dar NU-I VINA UNOR MEDICI.

Ce înseamnă “sindrom hemolitic uremic”? Este descrierea “în cuvinte de doctori” a unui MECANISM biologic final, fără să-i dea cauza. E ca şi cum se spune “sindrom dureros abdominal” când te doare burta, numai că asta-i insuficient. “Sindromul dureros abdominal” poate avea zeci de cauze şi zeci de forme evolutive. De la colici după fasole, care trec singure în câteva ore, până la apendicită perforată cu peritonită generalizată ucigaşă, sau cancer, sau intoxicaţie, sau…Mai pe înţeles, e ca şi cum tu cu maşina praf la marginea drumului, mecanicul ar zice „motor distrus în avalanşă”, fără să aibă habar de ce, ce-i de făcut ca să-l repare, ce piesă a pocnit prima, ori când şi de la ce a început avalanşa.

Ce-i de reţinut aici? Că nu-s vinovaţi medicii, dar cu toate astea presa a debutat acuzându-i şi inducând suspiciunea, revolta, ura românilor asupra corpului medical. Abia acuma… ce mai scapă timid formula corectă “de cauză necunoscută”.

A câta oară? De ce? Cine ce câştigă?

Pe lista mea sunt mulţi chirurgi. Nimeni nu ştie mai bine decât ei despre pietroiul uriaş care le stă mereu deasupra capului – zilnic de zeci de ori, de fiecare dată când se ating de bisturiu – numit evoluţie imprevizibilă postoperatorie, reflex vagal, moarte subită, stop cardiorespirator inexplicabil, septicemie etc.

ORICÂND astea pot interveni, declanşând o dramă, dar ei nu puteau nici preveni şi nici opri.

Ce poate fi acuzat, comentat? Și asta da, accept. ATITUDINEA medicului. Aroganţa, aerul superior, aproape obrăznicia, lipsa căldurii, a empatiei, tonul sec sau agesiv. Asta da. Asta acuz şi eu, dacă ele apar. Dar responsabilizarea pentru boli rare, insuficient definite, sau reacţii adverse, complicaţii brutale, asta NU.