Cum reparăm un laptop defect, la mare?

Cum reparăm un laptop defect, la mare?

Suntem la mare, Eforie Sud, Eugen – consortul și cu mine.

Fix la fața locului i se strică laptopul, el fiind firmă IT, depanare laptopuri și calculatoare, repară și vinde, deci asta-i e meseria, în ciuda celor 60 PLUS ani pe care-i poartă pe tastatură. Și a părului cărunt, totuși tuns spre zero. E “prestatorul” clasic, de modă veche, care nu încarcă factura, nu spune că s-a stricat ceva ce nu era defect, sau care nu taxează o intervenție de trei minute, gen schimbarea unei bife.

De acel laptop depindea telefacturarea pe luna în curs a medicilor și asistenților medicali din Centrul de Permanență Medisys al cărui coordonator sunt, deci miză uriașă, iar aparatul… mort la hotel.

-Măi, de-aș avea la mine măcar una-două șurubelnițe, să-l deschid! Rostește el înciudat, departe de casă. Știi ce? Fug până la Mangalia, să-l dau “băieților” să se uite peste el. Probabil de la transport și zguduit, e de fixat RAM-ul. Cred.

Aprob din cap, așezându-mi cochet, în oglindă, breteaua sutienului de la costumul de baie. Știe el ce face, gândesc. De spus și că, ironia sorții, ca niciodată, suntem la mare cu trenul nu cu mașina, deci toate astea-s tanspirații, autobuse, târâit pe jos în caniculă, el cu genunchiul stâng praștie.

-Ok. Eu merg pe plajă, tu la Mangalia!

„Clinica de Calculatoare” din Mangalia

După multe ore, revine lângă mine pe plajă, cu vești. Da, a lăsat laptopul inert la “Clinica de calculatoare”, moamă ce nume mișto i-or dat ăia, o să-l sune “băieții” cu diagnosticul, va fi bine.

Iar eu, ungându-mi pielcica cu protecție solară 50 +, întreb într- doară, ca să  punctez evidența:

-Le-ai zis că sunteți colegi, da? Și care crezi că ar fi baiul.

-Nu. Nu era cazul. Detest să se bage altul cu diagnosticul peste mine dinainte, când îmi cere părerea. Nu le pot face lor, ceea ce eu detest.

Uau. Mă cutremur, văd instantaneu filmul cu alte lentile, fiindcă da,  o fi el Mare Chef la depanare laptop-uri, dar eu sunt Mare Chef la psihologie.

-Nu cred că ai făcut asta! Ioai. Eugen. Pentru ei ești Tătăița șontâc rămas la Eforie la nămol fără laptop, ciudos că nu poate vorbi cu nepoțeii prin skipe! Te vor f#te de te vor îndoi. Trebuia să le zici ce ești, cine ești.

Onestitatea aia atavică îl face destul de încrezător, încât să-mi închidă gura cu un gest vechi, vechi de decenii. Și pe care-l cunosc foarte bine.

Dar sună telefonul. Sunt ei, băieții. Înainte să le răspundă, îmi zâmbește cumva sigur de sine.

Aud dialogul unilateral, aud doar ce zice Eugen. Pe restul îl presupun.

-Aha. Nu, lăsați, nu-i nevoie, vin să ridic laptopul. Nu doresc să-l reparați. Și… ce piesă ziceți că veți comanda până luni? Că-i laptop, nu-i cu „piese de schimb”…

La întrebarea “ce piesă”, interlocurorul a tăcut lung, nu se aștepta de la tataie cu nămol pe genunchi. E nepregătit, deci emite un răspuns greu silabisit, aflat la cota de avarie – “păi… cipuri de racordare”.

Eugen, nu că-s subiectivă, are ochi albaștri. Un albastru frumos și blând. Tolănită lângă el pe cearșaf, el cu telefonul la ureche, văd ce nu vede băiatul depanator. Cum albastrul ochilor lui Eugen devine un cenușiu tăios.

-Înțeleg. “Cipuri de racordare”. 450 de lei. Înțeleg… Mulțumesc, nu doresc acele cipuri. Vin după aparat.

Se lasă apoi, înfrânt, pe spate. Soarele arde necruțător. N-am nici o satisfacție că i-am spus că așa va fi.

-Cipuri din alea nici nu există. Mă iau de cretin. De idiot.

-Da. Dar nu fix PE TINE, ci pe oricare intră la ei fără să deschidă ușa cu piciorul autobiografic, politic sau erotic.

-N-aș putea face niciodată una ca asta.

-Știu. Nici eu.

A doua zi ne-am dus cu autobusul, împreună, la Mangalia. La “Clinica de Calculatoare”. A intrat singur, fără mine, la „băieți”. Colegii lui. A găsit un singur băiat la pupitru, tinerel rău, care a repetat obsesiv că nu el, el nu știe multe, ci celălalt, colegul, care…

La faza cu “cip racordare” care costă 450 lei, băiatului i-a scăpat un surâs vinovat.

-Și ce „cip de racordare” îmi comandați voi pentru 450 de lei? Hmm? Concret.

Era probabil codul lor pentru fraieri.

“Celălalt care…” n-a mai sunat niciodată după acea zi, iar Eugen, fără să-mi fi spus, spera totuși că “băiatul” va suna, că se va scuza, că va bălmăji măcar ceva explicabil. Spera să învingă în debate-ul cu mine.

Nu, n-a sunat.

Am argumentat, ca să-i liniștesc gândurile nespuse:

-Eugen. Ăla poate suna acuma și poate zice orice. ORICE. Inclusiv ceva gen “Moșu`, cipurile de racordare sunt ultimele noutăți în branșă. Îs de la NASA. Că matale nu le știi, nu-i vina mea.” Și ce-i faci atunci, dacă aberează? Ce-i răspunzi, știind că bate câmpii? Hai să zicem mersi că are bun simț să tacă.

PS. Ajunși acasă la Arad, și-a reparat aparatul în zece minute.

Epilog paranteză.

Fiindcă asta apare și la case mai mari. Cu ani în urmă, cu trimitere de la mine și card, Eugen ajunge la un cabinet de specialitate în policlinică-oraș. Revine cu o aberație. De la diagnostic, până la programarea ulterioară pentru niște tratamente și investigații inutile, pe bani grei. Privesc consternată scrisoarea medicală și, mânată de o suspiciune bruscă, întreb:

-Tu i-ai zis, cum te-am rugat, că ești omul meu? Fiindcă eu fiind Țigănaș tu Gherman, nu putea ști.

-Mnu.

-No de aia vii cu aberația asta `napoi!