Cum am intrat în Canada în 2022. Primul episod.

Cum am intrat în Canada, în 2022. Primul episod

Vara 2022.

După eșecul intrării în Canada din vara precedentă, (poveste pe care o găsiți în link, la subsolul acestui text), decid să pornesc din nou spre soră-mea mult mai mică, Tina. Un context rarisim de organizat, în care ai ei, copiii și tatăl lor, vin în România, eu sunt fără consort, deci urmează să petrecem două bune săptămâni, chiar peste, doar noi două singurele, ca pe vremuri. Un vis!

Nu mai e pandemie, totuși va trebui să fac dovada vaccinării complete anticovid, care la mine e peste completă, e impecabilă, de pus în ramă. Va fi o singură escală, la Frankfurt.

Traseul e Timișoara-Frankfurt-Montreal.

Dețin din nou dosar cu șină și acte aranjate meticulos pe căprării.

În bagajul de sus, de astă dată mai că nu-mi pun și izmănuțe de flanel, apreschiuri, mănuși de lână, ca nu carecumva să mai rabd prin „Francifurți” frigul de mai an de la “Șadăgol” Paris, când m-or hușuit ăia de la poartă. Dețin și niște batoane proteice cu cereale, dacă Doamne feri. O singură carte, despre Maria Tănase. Nici vorbă de rochiță sexi și mini, pregătesc pe mine ceva gen costum de schi, moartea pasiunii. Șosete de frotir în poșetă.

Sunt pregătită diabolic, în caz că iar mă trezesc singură prin străini, noaptea, mișcând brownian.

Hășmaș, preziua plecării

Timpul de pornit spre Timișoare se apropie, vorbim de ore, șef de birou Eugen, care s-a ocupat de tot, vine lângă mine, se așază oftând pe fotoliu și mă pregătește cu un ton blând. Îl cunosc foarte bine. Moaca lui nu prevestește nimic bun.

-Otica. Avem o problemă. Nu pot, mi-e imposibil să-ți fac check in on line de acasă, pe bucata Frankfurt-Montreal. Timișoara Frankfurt e ok. Dar ceva acolo, informatic, în sistemul lor, e agățat și nu pot. Am încercat de azi dimineață non stop, inclusiv telefoane, dar e inutil. M-au asigurat că poți tu face, garantat, acolo pe loc, în Frankfurt. Ai mult timp între curse. N-am vrut să te sperii…

Privesc în gol, tâmp. Frec între degete colțul pijămăluței cu ursuleți.

-No bun, și dacă nu apuc, nu pot, dacă ăia zic că nu se poate, repet Șadăgolu`?

-Nu, nu va fi așa. Nu te stresa, ai să poți! Îmi fac birou de criză lângă calculator și telefon. N-ai să fii singură.

Aeroportul din Frankfurt

La Frankfurt se va dovedi că timpul nu-i deloc lung, fiindcă în ultima clipă ei schimbă terminalele, iar eu trebuie să fug la un terminal la dracu-n praznic, cu autobus și alergături. Deloc pregătită pentru asta. Și totuși, gâfâind, ajung la terminalul corect, dar știu clar că-s în neregulă cu check in-ul ăla. Spre poarta mea, lume și țară, tocmai se dăduse liber la zboruri în Europa, stare postpandemică, îmi dau sema că n-am ce sta la acea coadă, fiindcă nici nu știu dacă, la capăt, femeia poate să facă ce n-am eu. Întreb în engleză la un ghișeu, încercând să explic baiul, o tipă seacă nici nu ascultă, ci mă trimite la coadă. Era ca robotul de la Vodafone.

Nu mă așez la rând, pierd timpi prețioși, știu că tre` să joc cumva prin învăluire, că-mi trebuie factorul uman, nu va merge cu bife. Mă aproii ca un șacal de tipa care coordona capătul cozii, intrarea spre poarta de îmbarcare, ezit formulându-mi în cap întrebări în engleză, era CLAR că dacă stau la coada aia ratez intrarea, și nici nu-s sigură că stau unde trebuie, când cealaltă de la ghișeu, prima (un fel de șefă) vine lângă a mea, îi șoprește ceva la ureche, ceva de-a lor, eu cu simțurile ascuțite la maximum, când o aud pe astalaltă, TEXTUAL:

-Și eu ce puii mei vrei să-i fac?

Bă ești nebun? Sunt româncee! Aci ni ia în Frankfurt, unde eu  mă dau de ceasul morții să mă setez pe engleză!

Las să plece șefa, mă apropii de a doua, peste rând, de parcă împărțeam același bărbat nereușit:

-Sunt româncă. Vă rog! Vă rog să mă ajutați, nu am check in spre Canada! Unde să stau?

-Stați aici la coada asta, merge repede. Liniștită.

-Bun, da toți ăștia-s cu check in făcut, spre îmbarcare!

-Nuuu! Nici jumate dintre ei n-are. Stați numa aici, că vă rezolv!

VĂ REZOLV. Cunosc sintagma de-acasă. Îmi lucrează subliminal. E de-a noastră. E ca o promisiune. Cum simți un amant de conjunctură, că nu te va da în gât niciodată. O simt și pe ea că-i fata bună. Și cuvintele… și tonul ei cald.

Mă așez cuminte la coadă. Cred în ea.

Da, merge repede, ajung la ea, și n-am greșit să mă îngrijorez. Îmi preia biletul, tăt bate ea acolo pe taste să-mi facă check in, apoi se uită fix în ecran, derutată, și dă din cap că nu-i a bună. Tace. Privește-n ecran. Dă iar din cap.

-Mda. Apăreți pe roșu. Nu știu de ce.

Măcar vorbim aceeași limbă, gândesc. Și femeia chiar se zbate cu tastele.

Reia acțiunea, poc, poc, enter enter…

-Da. E ceva problemă.

E important pentru mine să credeți, pe cuvânt, că ceea ce va urma, e adevărat, nu-i SF, marca Otilia.

Femeia se ridică de pe scaun, în spatele meu coadă kilometrică, agitație, stres, copii urlând, bagaje, în spatele ei poarta de intrare spre îmbarcare. Zice. Jur!

-Stați aici și păziți să nu intre nimeni, fug la colegul neamț, să întreb ce să facem.

Deci femeia mă lasă Mare Șăf la poarta nemțească, să păzesc eu intrarea finală spre avioanele din Frankfurt! Da? Ce face ea? Pune o străină conațională să-i facă serviciul, de care răspunde cu capul!

Îmi iau funcția-n serios, mă întorc cu fața la lume, decisă că nu se va trece nici peste cadavrul meu. Întind un braț lateral peste biroul femeii, ca simbol pentru barieră. Ea se pierde în sala mare ce dădea spre avioane. Fugind. Eu stau în picioare lângă catedră, ca la o lansare de carte când urmează să vorbesc despre mine.

VA URMA!

Despre peripețiile  anului precedent, 2021, poți citi mai jos