Cum am intrat în Canada 2022. Episodul al treilea

Cum am intrat în Canada 2022.  Episodul al treilea

(Primele două episode le găsiți în link, la subsol)

……………………………………………..

-Poftiți talonul de îmbarcare, madame!  rostește zâmbind lucrătorul neamț. E de culoare, înalt, zvelt și extrem de frumușel. Mai mișto decât cei doi colegi. Dar ce zic eu… mai mișto, incomparabil!

În pruncie, când „pretenuțele” mele desenau mirese și prinți cu coroniță galbenă, eu mă îndrăgosteam iremediabil de Harry Belafonte. Cu el aș fi vrut să mă mărit.

Ajung așadar, pentru prima dată-n viața mea, într-un avion transoceanic.

Nu diferă mult de ceea ce știam dinainte, deci pun capul pe hublou și adorm buștean. Cam tot drumul. Nici măcar un piș simbolic. Vreo zece ore. Am eu bafta asta cerească să pot adormi ușor, cu condiția să fiu liniștită, să nu fiu flămândă, setoasă și să nu-mi fie frig. Poziționarea mea în transoceanic cumulează toate criteriile.

Primesc și păturiță, dar eu am trecut prin frigul cu climă al CDG vara trecută, deci n-am mizat, ca la păcănele, că-mi vor da ei. Aveam păturița mea, un fel de poncho de lână care se poate pune și pe cap. Învăluită-n el, îmi creez întunericul propriu, inclusiv ideatic și propria dogoare a tegumentelor. Nu uitați că suntem în luna iulie, afară totul fierbe sufocant și nu-ți vine să pui plapumă în bagajul de mână.

Mă (mai) trezesc periodic ca să mănânc/beau ce ni se dă, asta mai sparge monotonia timpului, iar mâncarea chiar e bună, îmi face poftă, îmi cade bine. Băuturicile calde sau răcoroase pe care le cer, la fel. Nici vorbă să pot înghiți ceva alcoolizat. Mi-ar face greață. Lângă mine (bancheta e cu trei locuri), doi evrei – ea și el -, tradiționali, cer un meniu specific, iar după ce ni se aduc tăvițele, am regretat că n-am cerut și eu un meniul lor, era mai apetisant, părea mai gustos. Nu că al meu era rău. Acționa, probabil, acea păguboasă defecțiune umană când ți se pare mereu că ceea ce are altul, e mai bun. Iar asta îți poate virusa viața, dacă n-o repari. Pe defecțiune. În mine-i semnificativ diminuată, cu șurubelnița autoreglajului. Gândul la care fac apel cu șurubelnița este acela că, orice ai face, întotdeauna există unul mai bogat, mai frumos, mai fericit, mai iubit decât tine. Deci, încercând să te compari cu alții, intri în propria capcană, tinzi spre ceva imposibil. Ca nemurirea fizică.

Sau. Oricât ai face curat, ordine în casă, întotdeauna rămâne ceva în plus de făcut. Ești sigurul care poate decide când/și dacă te oprești, știind că „am terminat de făcut TOT” nu există.

Așadar dorm dusă, cu capul pe hublou. Visez. Suntem treziți cum că ne apropiem de destinație, Montreal. Aeroportul Internațional Pierre Elliott Trudeau zis și YUL. Aș mai fi dormit o oră două. N-aveam încă chef de viață reală.

Aterizăm, coborâm, ne deplasăm, ne îndreptăm spre…

Sunt în YUL pășind lungi coridoare și uit pentru o clipă lecția din Paris CDG. Principiul. Cum că, ajuns într-un astfel de aeroport, tu nu IEȘI din el, ci de fapt INTRI într-o altă țară. Deci ieșirea din aeroport, la stradă, nu-i una simplă, ca atunci când ieși din dispensar cu rețeta-n mână. Va trebui să traversezi barierele cerute de respectivul stat, Canada adică, pentru ca el să-ți permită SĂ INTRI.

Ajung la primul pupitru.

Lucrător tot de culoare, vorbim în engleză. N-am recapitulat în avion la cine mă duc, de ce, adresa, unde voi sta, fiindcă mă știu în perfectă legalitate și fără șmenuri, deci nu simt că aș avea nevoie de script și repetiție generală cu costume.

-Și… veți vizita Canada? Întreabă lucrătorul canadian, învârtind abil documente.

-Nu.

Răspund ca vita, cu un singur gând dominant: să promit că stau cuminte la sor-mea acasă, să nu zică ăștia că le vin cu Covidu-n pletele verzi și am de gând să-l împrăștii prin toată Canada, umblând brambura de colo-colo. Abia de câteva zile/ore s-a lichidat cât de cât teroarea COVID, și la ei.

-No? How come? But you are a “visitor”! Bate el cu arătătorul, pe una dintre hârtii.

Bifasem la scopul vizitei “visitor”, nu “family reunion”, așa-mi păruse logic, fiindcă n-aveam de gând să ne reunim definitiv, tot neamul, pe teritoriu canadian. Semnalasem cu bifa, că-s doar în trecere.

-Well… I`ll visit… a little bit… I guess… bâigui, surprinsă în flagrant delict.

-What are you gonna visit?

M-ai rupt. Păi, eu de-abia am scăpat de check in la Frankfurt, dreaq și știe ce voi vizita cu Tina! Ea-i cu planurile și rezervările. Eu să mă văd odată-n casă. Deocamdată (deja) aș bea un whisky mic&o țigară, acum mi-ar pica bine, gândesc mimând amabilitate.

-I`m not sure. I don`t know, yet.

Otico, ești ridicolă. Varză.

-Where lives your sister?

-In Quebec.

Mă privește aproape cu milă.

Ulterior, Tina-mi va spune, tăvălindu-se pe mochetă de râs, că e ca și cum aș fi zis că “soră-mea stă pe undeva prin Ardeal”, când organu` îmi cere adresa ei exactă.

Mă repliez școlărește.

-Pincourt.

Nu-mi venise din prima, pe limbă. Cuvântul îmi era total străin. Cât despre număr de casă, nu-l știu din cap, fiindcă eu refuz să rețin chiar și valorile normale ale sodiului în sânge, câtă vreme omenirea mustește de tabele. Am adresa Tinei în dosarul cu șină. Nimeni nu mi-a zis că tre` să tocesc dosarul, până cobor în Canada. Sunt medic. Din tocit am intrat la facultate, din tocit am luat licența și tot restul. Pentru că pot. Dacă știam că-mi dă test grilă de admitere în aeroport, nu dormeam peste ocean și învățam și numărul de la pantofi al fratelui verișorului primar al cumnatului vecinului din Cherechi. Ce naiba. Mă simt ca atunci când, la vreun examen oral, chiar eram pregătită, și-mi părea că profu` mă subestimează și vrea să mă încurce.

Adun în mine toată engleza de care pot da dovadă, opresc acest interogatoriu cu răspunsuri stupid-ezitante, pun palma pe biroul lui, ferm dar nu arogant, și-i conspectez dintr-o suflare realitatea din teren:

-Sir. Look. (un fel de “uite care-i treaba”, tradus aproximativ). The situation is this: sunt pentru prima dată în Canada, vin la sora mea cetățean canadian, stau 20 de zile, apoi I`ll go home. Zău așa. Sunt medic român, mă întorc acasă. Meantime, we`ll eat, well drink, thalk, and visit. My sister, only she, knows the program, I dont know her intentions. I don`t know by heart her adress, but it`s written here in my bag.

S-a luminat, ușor ușor. „Face sens” ce zic. Schițează un surâs uman. Foarte vag, totuși surâs. Dar din puțini mușchi ai feței.

-Și unde-i sora ta, acum? dă el lovitura finală.

-Outside, in parcare, mă așteaptă să ies… pauză mai lungă… Sper!

La „sper”, deja zâmbește sadea. Are simțul umorului.

-Bine ați venit în Canada!

Îmi face semn să trec, îmi predă actele.

Dar încă nu-s la ușa finală de ieșire, nu-i totul gata.

VA URMA!