Cum am intrat în Canada 2022. Episodul al patrulea

Cum am intrat în Canada 2022. Episodul al patrulea

(Restul episoadelor sunt la subsolul acestui text)

Așadar, lucrătorul aeroportului YUL Montreal, după ce traversează senzații bizare interogându-mă: consternare, milă, suspiciune, nostimadă, îmi face semn să trec mai departe. Trec. Normal că trec.

Înaintez spre o zonă cu multe multe chestii pe care le detest- calculatoare&monitoare, la care multă multă lume merge hotărât, apasă diverse butoane, ca să poată depăși zona.

Iar sunt în clinci. N-am habar ce să fac.

Identific din priviri o angajată a aeroportului. Negresă, solidă, cu o relaxare metafizică pe obraz, nu-mi transmite extrasenzorial nimic rău, dimpotrivă, deci mă apropii de ea. Joc cartea sincerității absolute, chiar dacă acest as din mânecă îmi poate zdruncina autoritatea terestră.

-Hello, please! Vreau să ies de-aici, și nu știu ce să fac!

Nu mușc la tendința aia ancestrală a țăranului ajuns la oraș care, din vechi orgolii încorsetate, pășește sigur pe sine, chiar și acolo unde n-are habar. Preferă să bată kilometri în labirint, să apese butoane greșite, în loc să-ntrebe. Și crede că, dacă întreabă, lumea-l ia de prost. De fapt, tendința asta nu-i doar a țăranului la oraș, ci și a bărbatului, în general. Oriunde s-ar afla el. Bărbații  stabilesc o legătură subcorticală între a întreba un trecător unde-i strada cutare, și promisiunea tainică a erecției. Pentru ei, mai ales cu femeia iubită alături, a nu ști la sigur, din AND, unde-i Rândunelelor 25, bloc A/314 F (la care n-a fost niciodată!), echivalează cumva cu un eșec copulator. Iar a întreba, cu impotență incurabilă.

Negresa îmi spune că trebuie să merg la un monitor și să-mi fac acolo treaba.

-Please help me, show me! Insist lăcrimos.

Ea nu știe că eu, de puțină vreme am învățat să scot bani de pe card, că îi scoate doar Eugen, fiindcă mie-mi pare complicat. Că nu știu să-mi scanez produse pe bandă, să transfer bani de pe card și alte din astea…

Vine lângă mine, noi ambele în fața unui display liber, și-mi zice că n-are voie să apese pentru mine. Așa-i procedura. Să apăs eu, că-mi explică ea cum. În jur haos, oameni, voci, plânsete de copii. Eu privesc în ecran dezarmată. Statuie. Nu mișc un deget.

Numa` stau.

Ca-n aeroportul din Frankfurt cu românca, și canadianca mea, văzându-mi profilul de pe altă planetă, desăvârșita subcultură tehnică, SARE PESTE PROCEDURI și ia problema-n mâini, adică display-ul touch screen. Începe să “aspese” pentru mine, în ciuda regulii. Ea întreabă, și eu răspund. Cine-s eu, de unde vin, dacă am în bagaje aia, aia…

-Nu!

-Ailaltă?

-Nu.

-Dar aia?

-Nici.

Apoi, mă întreabă dacă am în bagaj un cuvânt pe care nu-l pricep. Sunt la fel de sinceră ca-n prima zi:

-Meaning?

Ea-mi explică cuvântul, pe care nu-l mai pricep nici atât! N-am habar ce zice. Dar, fiindcă la test până atunci totul fusese cu NU, răspund hotărât, aproape ofensat, prefăcându-mă că am înțeles.:

-Ohh nooo! I have not.

Dă din cap mulțumită, semn că am dat răspunsul corect. Că nici nu era bine s-o am pe aia în bagaj.

…………………………………………………………….

Eu n-aș vrea să vă indispun, cum că foiletonul e pe final, dar de-aici încolo femeia îmi dă liber și ea. Pornesc virginal spre ieșire, și nimic nu-mi mai stă în cale. Bine, mizilicuri gen dovada de vaccinare completă la încă o măsuță meschină, mult sub aia pe care-o păzisem eu în Frankfurt, deci zero pentru mine, apoi indicația unui băgător de seamă pentru mască, fix la ieșire, când toată intrarea și șederea n-o purtasem. Nici eu, nici alții, nici personalul avionului.

Merg mult, coridoare multe, apoi ajung la o uriașă sală unde, la o extremă, printre cohorte de capete, văd capul blond al Tinei.

Ne apropiem una de alta, (urmăriți-ne în relanti!), simt o fierbinte emoție în torace, dintre noi două, dintotdeauna ea a fost plângăcioasa, plângea din orice, eu mai degrabă sec-reținuta-mascând abil sentimente, ne îmbrățițăm furibund, ne strângem în brațe și încep eu să plâng prima…