Cum am intrat în Canada 2022. Episodul al doilea.
Cum am intrat în Canada 2022.
Episodul al doilea.
Continuare (Primul episod îl găsiți în linkul dinjosul acestui text!)
… Femeia de la poarta de îmbarcare se pierde, fugind, dincolo de peretele mare de sticlă.
Eu păzesc intrarea. Aștept. Sunt calmă. N-o văd în ipostaza să revină și să zică că nu se poate face nimic.
Știți?… fracțiuni de secundă m-am identificat SINCER cu personajul care păzește poarta. Mi-am luat rolul în serios. M-am temut să nu forțeze careva intrarea, nesimțit, și ce fras mă fac atunci, dar nici vorbă, sigur că nu! Totuși… nici eu n-am experiența porților de păzit în aeroporturi internaționale. Și nu voiam să greșesc. Atmosfera era una atipică, repet, tocmai se dăduse drumul la zboruri noncovid, și lumea parcă înnebunise.
După un timp, nu lung, ea reapare.
-Mergeți dincolo la colegul neamț, va rezolva el situația.
Trec de control, deci. “Dincolo” e unde trebuia să exist, dar cu check in făcut.
Un ultim perete de sticlă mă desparte de avion.
Mă aflu în sala în care nu ajungi fără acte-n regulă. Eu am ajuns. Sunt aici, deși fără check in. Împotriva logicii. Sunt aici, cumva ROMÂNEȘTE. Culmea! Am intrat românește. Sunt, unde de fapt nici nu am ce căuta, bazat strict pe proceduri impersonale.
A lucrat însă factorul UMAN, care a excedat și a ignorat roboții.
La niște birouri, înalte cu două-trei trepte față de sol, stau doi nemți. N-au clienți. Nu știu care-i al meu. Am 50% șansă să-l nimeresc din prima, pe primul. Ambii au figuri clare de nemți. Blonzi, profesionali, neutri, ușoare chelii, nici nu adoră, nici nu urăsc ca noi, mioriticii latini. Ei îs la lucru.
-Hello, am probleme cu chek in-ul… zic zglobiu în engleză.
-Yes, yes, știu, dă-mi biletul.
ȘTIE.
L-am nimerit din prima, pe primul. Răsuflu ușurată. Nu-i robot nazal Vodafone ca românca mea de început, dar nici chiar pătimaș latino lover cu sentimente umane, ca a doua.
Ia biletul și începe să bată-n taste. Poc, enter, poc, poc, poc, enter, CTRLV, Caps Lock, pause… Belește ochii în monitor, și el. Ca toți. Incluzându-l pe Eugen Hășmaș, cu ore-n urmă. Se uită apoi, atent, la mine. Apoi iar în monitor. Dă din cap negativ… Pauză. Liniște. Nein.
Brusc, i se adresează de la distanță celuilalt, în limba lor, aproape strigând:
-Heinz! Ich habe dise dame ja wrum ich habe denke mit! Ich geburch tages, eine! Ich wolle immer ich gewidndsat herren? Ja heist der immer hinten warre…
Apelatul, și ăla părea mai șefuleț, se ridică de la loc, vine vădit iritat la calculatorul primului, ca și cum primul ar fi cam bou, îi smulge biletul meu din mână, și apoi începe să apese demonstativ pe taste, sigur de sine, ca să-i arate novicelui ce trebuia făcut. Și cât de simplu era, de fapt. Așa cum i-aș arăta eu unui student la medicină ce să facă cu stetoscopul ăla nenorocit, mama lui de stetoscop!
Dar, la ultimul enter, Șefu` rămâne stupefiat. Privește consternat în monitor. Dă și el negativ din cap…
Rostește, mult mai empatic de astă dată, aproape învins:
-Aber ich weine der ihne gehebem awiner… Wesser, hinten! Was du flughe ihnen der mitten?
-Nein, ich hinter des fuges ihne reiter!
Eu stau în picioare, și tac. Normal.
Ăla bun, îi mai zice Șefului, iar ei doi vorbeau despre mine:
-Mit ihnen gebrinded des tages volkvesisen uhlre!
Se privesc reciproc aproape complice, subordonarea implicită dispare, iar Șeful decide-n engleză:
-Madame, please sit down în sală pe undeva, că vă căutăm noi când am rezolvat treaba!
Îi înțeleg. Și eu detest să-mi stea-n ceafă pacientul, când nu merge sistemul.
Ocup un loc în sala care, încet încet, se umple cu călătorii de dincolo. Ei toți au check in. Ce să mă mai preocupe Maria Tănase! Nici nu scot cartea din geantă, mă uit pe pereți, să nu carecumva să-mi scape de la difuzor, dacă nemții mă cheamă.
Timpul trece, nu puțin, minute, minute spre douăzeci, care acolo era foarte mult, la un chef mișto e zero, de la distanță pare că cei doi nici nu se mai ocupă de mine, ci de alții.
Să mă duc iar acolo la ghișeu, să le f#t nervii? Nu-i cazul. Stau.
Dar dacă stau, și nu mai vine nimeni până mâine?
Avionul meu începe să fie anunțat în difuzoare, cum că haideți, dacă mai vreți să-l prindeți.
În afara mea, acolo toți știau ce au de făcut.
În ultimele minute, ca-n filme, când el o ajunge pe ea din urmă și-i zbiară pe pistă că o iubește și să nu plece la părinți și toată lumea aplaudă, lângă mine vine un tip de culoare, înalt și foarte amabil. El știa cine-s eu, eu nu știam cine-i el:
-Madame, poftiți cardul de îmbarcare.
Epilogul acestor două prime episoade.
Nu mă va citi femeia româncă din Aeroportul Frankfurt. Nu cred… Dar, a fost aur curat. Mi-a oferit ceea ce, nu o dată, le-am oferit și eu altora, ca medic, doar fiindcă simțeam că așa-i bine și normal. Și că-s de-ai mei. Și “i-am rezolvat”. De fapt, ea chiar “m-a rezolvat”. Fugind printre săli de la unul la altul, cum nu cred că fugea vreun neamț pentru mine. Fără ciubuc, fără răsplată, fugind pur și simplu, fără să aibă habar pe cine ajută, și de ce.
Dumnezeu să-i dea înzecit înapoi, că mult aud cum românii din afara țării, vezi-Doamne, se sapă reciproc. Și uite că nu. Nu toți. Nu mereu. Nu știu… Nu cu mine, la Frankfurt.
VA URMA!
Dacă vrei să-ți reamintești primul episod, adică ce continuăm noi aici, citește mai jos.
Aveți un har al dumneavoastră! Scrieți fenomenal, mi-ati făcut ziua mai frumoasă.
Doamne, ce dar și har al cuvintelor aveți! M-ați purtat efectiv cu dumneavoastră în toate aventurile. Și în prima încercare eșuată de a ajunge la sora dumneavoastră, atunci când am cuniscut-o pe Zara, când mi-a fost frig si foame alături de dumneavoastră și când mi-am dorit să vă știu ajunsă în siguranță alături de cei dragi. Și m-ați purtat iarăși cu dumneavoastră în cea de-a doua aventură, când am văzut nemții, am cunoscut-o pe românca cea care v-a ajutat, am trăit nerăbdarea așteptării răspunsului. Sunteți fe-no-me-na-lă!
Vor urma mici episoade cu peripeții canadiene, urmăriți-mă numa! Vă pup cu drag!
Minunată ca de fiecare dată!
Pe vremea când eu și Tina eram prietene și locuiati pe Str. Lacului, în Arad, dumneavoastră erați studentă, nu am avut onoarea sa va cunosc decât din vorbele Tinei. Mi-l amintesc bine și pe tatăl dvs, Dumnezeu să-l odihnească, dumnealui îmi mai deschidea ușa sa întru în apartament.
Anii trec, vremurile sunt altele, unii plecați în alte țări, alții plecați în alte lumi, unii adăstăm pe ici, pe colo, pe unde putem respira aer mai mult sau mai puțin pur!
Felicitări pentru peniță!
Poate ne-om cunoaște la un moment dat.
Onoarea îmi va aparține, cu siguranță.
Toată stima, dna doctor.
Semnează : o altă, dintre numeroasele, admiratoare!!
Te pup cu drag și tutuiește-măăă! Sunt aceeași studentă de atunci!
Ce frumoase cuvinte, Amalia ! Iti mai aduci aminte cum îl plimbam cu căruciorul, pe Andrei, bebele Otiliei, la acea vreme ? …”bebe” care a devenit între timp și el, un maestru al peniței. Cand vin in tara, aranjam o intalnire :). Te imbratisez cu dor.
Ne vedem toat trei, să depănăm amintiri! Abia aștept!