COVID-ul și MINCIUNA

TEXT scris astă primăvară (2021), după primele trei valuri de COVID. Luna mai 2021, fusese.

Povestea asta cu COVID-ul, trecută prin filtrul meu subiectiv, stă cam așa. Întâi, m-am lovit de un agent patogen imprevizibil. Nou descris. Mă refer la declanșarea oficială a pendemiei. Jucam între a mă autoapăra, simțind că n-aș vrea să mor prostește și a apăra pacienții, așa cum o făcusem treizeci de ani, dar cu totul altfel decât o făcusem treizeci de ani… Naiv. Bâjbâind. Nesigură pe mine. Ezitant. Pornind, nu de la ceea ce-i cel mai probabil statistic, ci invers. M-am trezit suflând în iaurt, așa cum detestam, înainte, să suflu-n iaurt. Cred că suflatul în iaurt înseamnă neasumare, neștiință, lipsa documentării, a lu` „cohones”, dacă nu chiar prostie. Nu admir suflătorii în iaurt. Nu-i văd precauți, ci proști. Și totuși, în pandemie, gândeam: Dar dacă, în câteva ore, omul meu o ia razna și se sufocă? Și nu vine 112 în timp util. Și n-am soluții imediate. Și n-am habar cum poate evolua. Și… nu… dar dacă…

Cumva cumva, această primă etapă s-a așezat într-un template logic. Se clădea propria-mi experiență. Începeam să SIMT boala, așa cum numai experiența concretă, proprie, poate aduce simțire și intuiție în afara ghidurilor și a protocoalelor seci.

Reveneam, șontâc șontâc, pe vechea poziție, a ăluia care știe mai mult decât bolnavul care întreabă.

Au trecut luni bune. Un an. De știri de presă, articole științifice indexate, îngropăciuni imprevizibile, certitudini plutind în dubii, iar viața se reinsinua în noi. Șontâc șontâc, cum zic. Greu. Împins. Ca o naștere cu prezentație pelviană.

Avem vaccin antiCOVID pe toate gardurile, acum. Avem relaxări oficiale cu masca. În zona mea nu se mai moare, și nici asistentele nu mai fug de colo colo secretos, ca să le „bage” chestii (inutile&periculoase DACĂ-S ASUMATE!) pe vână, rudelor, pilelor, pretenilor, vecinilor.

În acest context pandemic, azi la 18 mai 2021, sunt nevoită să identific și să punctez un indice de corecție care, înaintea pandemiei ăsteia, NU EXISTA în tratatele de semiologie clinică. MINICIUNA. Minciuna bolnavului. Mai mințea bolnavul, uneori, (ca eu/noi toți fiscul), când voia un concediu pe șest. Deci rar. Și evident. Mințea evident. Știa și el, știam și eu. COVIDUL, însă, i-a dat o nouă dimensiune minciunii bolnavului, ÎN CABINETUL DOCTORULUI. El minte ca să nu crezi că are COVID, deși are. Minte ca să nu-l testezi cu 112, fiindcă știe că va fi pozitiv și-i încurci biznisul, în timp ce zeci de alții merg la lucru cu covid. Minte ca să nu-l cerți că n-a zis atunci când… Minte ca să nu-l cerți că a mințit.

Repet, concluziv:

În primii mei treizeci de ani de meserie+școlile absolvite, nu am fost nevoită, (în afara unui concediu fictiv dat pe un Kent), să cred că omul bolnav din fața mea, minte. Azi, în epoca COVID, cu asta încep. Încep dialogul medic-pacient, cu premiza minciunii pacientului.

E ceva ce n-am învățat la școală, nu m-a învățat nici experiența clinică prepandemică. E ceva absolut nou. Omul care-mi pășește pragul speriat, probabil minte în speța COVID. Deci mă minte. Iar ca să fiu (din nou) un medic bun, să-l ajut corect pe om, trebuie să-mi pun problema că ascult, pentru început, o minciună. Și printre picățele, printre minciuni, parcă nici eu n-aș dori un COVID direct în mufă, fiindcă las prostește garda jos, bazându-mă pe zisele omului că-i „cu fierea”. Chit că-s triplu vaccinată, dar parcă mi-aș mai păzi și pielea proprie pe lângă cea planetară.

Și cam așa, devin mai mult procuror decât medic… etc. etc. etc.