Comunismul între nostalgie şi ură

Să stabilim împreună, vă rog, poziţia mea faţă de comunism.

Se cere.

Se cere fiindcă, nu o dată, răspuns la postări de-ale mele care biciuiesc deficienţele orânduirii sociale actuale, atrag comentarii nostalgice referitoare la comunism. „Era mult mai bine atunci”- spun unii cititori.

Aşadar, eu:

1. Sunt ultimul potenţial nostalgic, bleah. Nici vorbă!
2. Când mă refer la “înainte” sau „după” împuşcarea soţilor Ceauşescu, o fac ca reper istoric, ca barieră de transfer între orânduiri. Nu compar realităţile. Niciodată. În nici un text. Cum nu compar viaţa actuală cu orânduirea comunei primitive. Clar că prin peşteri era mai mişto şi mai senin decât azi, după o zi de coadă la ghişeele statului. Dar n-aş lăsa centrala mea termică şi salteaua Timflex, ca să mă mut în peşteră.
3. Deşi zic “bleah” despre comunism, nu-mi dedic energia şi viaţa amendării lui. Suferinţei postume. Răzbunării. Nu-s eu cu astea! Pur şi simplu a fost… şi a trecut… şi gata. Repet: vorbesc strict DESPRE MINE. Nu-l urăsc, nu m-a rănit până la sânge, nu mi-a confiscat averi. Bunu Volodea n-a fost bătut în beciuri, deci comunismul copilăriei mele nu-i mai mult decât amintirea unei realităţi. Mai viu îmi amintesc când m-a pedepsit mama şi nu m-am mai dus în tabără pentru ceva prostie! Iar frigul şi cozile le făceam – eu de 19/20 de ani – când toate îţi par mai simple şi mai faine, fiindcă tu însuţi eşti tânăr şi fain.
4. El, comunismul, nu mi-a confiscat nimic, fiindcă n-avea ce. Ai mei fuseseră refugiaţi de război, veniţi din Basarabia cu palma-n… noa. Au lăsat la plecare, acolo, tot ceea ce agonisiseră. Deci, exact cum nu sufăr că mi s-a confiscat ceva, nu sufăr nici că n-am ce revendica. Un teren, o vilă, o căsuţă p-acolo… oricât de modestă, nu-mi picau rău, azi! Dar, dacă nu le am, atâta bai să fie! Nu-i nicio Basarabie ca Hăşmaşul meu! hahaha
5. Aceasta este mărturia mea, pe care o confirm şi o semnez olograf.
6. Aaaaa!! Încă ceva. Pe cei chinuiţi, schingiuiţi, lefteriţi îi înţeleg. Le înţeleg perfect şi demersurile şi nefericirea! Voiam doar să ştiţi că nu-s eu aceea. Că-s cumva “benignă”. Cât îl urăsc azi pe Sinan Paşa, atâta şi pe Ceauşescu. Cât plâng după Obama, atâta şi după fie iertatul.
7. Mai degrabă mă calcă pe coadă miliardarii cretinoid- analfabeţi actuali care mă conduc! Care abia leagă “dăcât” trei vorbe şi care-mi fac mie „program de viaţă”. Au aşezat în creierul meu: furtul, miniciuna, frauda, mita înaintea oricărei prezumţii de bună intenţie. Să ştiţi că ăştia m-au tâmpit mai rău, fiindcă eu nu-s născută cu teoria conspiraţiei în cromozomi! Cred în oameni. Dar am ajuns să nu mai cred în nicio băncuţă nouă din parc!! Văd doar contracte de rahat în spatele ei. Și poate nu-i mereu aşa… dar eu deja mi-s bolnavă de contracte jegoase… ASTA NU ÎNSEAMNĂ CĂ CEAUȘESCU+ DOAMNA ERAU MAI CITIȚI, MAI OMENOȘI ȘI MAI BUNI!
8. Plâng ori de câte ori îmi amintesc de românii morţi la revoluţie. Mă doare. Eu am supravieţuit. N-am ieşit în stradă, în schimb am stat – foc continuu – în Spitalul Judeţean Arad (ne mobilizaserăm toţi: stagiari, medici mai vechi, celelalte cadre medicale) ca să ajutăm la nevoie. Și totuşi nu mă dau revoluţionar. Nu mă pot compara nici cu familiile îndoliate.
9. Concluzia unică a punctelor precedente este aceea că nu compar mere cu pere! Chiar dacă-n texte le numesc “fructe” pe ambele.

Despre comunism şi ce simt eu „în această speţă”, (vorba aia), mai poţi citi aici: