Ce facem cu un om drag, recent paralizat?

Paralizia. O boală frecventă, care sperie, pe care am vrea să o prevenim atunci când tratăm din timp “tensiunea”, „colesterolul”, diabetul, obezitatea etc, este Accidentul Vascular Cerebral = AVC = stroke, impropriu numite paralizie.

Ce se întâmplă atunci?

Un vas defect din creierul bolnavului se înfundă, se sparge, se strânge, astfel încât nu mai duce sânge spre creier, iar acea bucățică de creier – lipsită de sânge – suferă ENORM. Pacientul își poate pierde conștiența, poate să cadă, nu-și mai mișcă bine o parte de corp, vorbește greu ca și cum ar fi băut, vede dublu sau nu vede, are dureri mari de cap, fața îi devine asimetrică etc. Dacă o parte dintre simptomele/semnele de mai sus pot să apară și în alte boli, paralizia e specifică acesteia.

Odată AVC constituit, medicul va căuta atent cauza lui.

Cum ziceam: diabet? hipertensiune? grăsimi mari în sânge? Iar analiza numită CT- tomografie computerizată a capului – va arăta exact cât de gravă/exstinsă e leziunea și dacă-i cu hemoragie, sau numai înfundare. Această ultimă diferență: hemoragie sau înfundare de vas, va face și diferența tratamentului MEDICAMENTOS/CHIRURGICAL decis de medici. Și până aici, clar! E treabă de medici.

Articolul meu are însă un alt scop. Să vă explic partea care NU mai ține doar de medici, mai ales într-o țară ca a noastră unde gestul RECUPERĂRII imediate nu-i corect organizat în sistem.

Regula de aur este ca pacientul să înceapă recuperarea cât mai repede, imediat ce problema din creier s-a diagnosticat și potolit. Ore, zile, nu săptămâni, luni!

Oamenii, familia, de frică, tind să-l țină pe om la pat, nemișcat, cu greșita GREȘTA!! concepție să nu-l prea miște, ca „să nu se mai spargă ceva în cap”. Îl vor trata ca pe un ou. NU! Nu mișcarea a spart vasul, ci defecțiunea peretelui vasului. Asta una. Și doi, mișcarea, kinetoterapia, recuperarea fizică și MAI ALES a minții, se fac cât mai repede. A minții, chiar din primele ore. Fiindcă doar rapid începute, vor da rezultatele scontate.

Iar despre reantrenarea minții puțini vă vor zice, plus că pe asta o faceți voi, familia, nu e xistă „minto”terapeut.

Nu uitați că un om paralizat stă (că la început nu are de ales), stă deci în pat ore… ore în șir, nimeni nu-i spune să miște și cum s-o facă, secțiile de neurologie sau spitalele mici rar/rarisim!! sunt pregătite cu profesioniști în recuperare acolo pe loc, specialiști care să-și preia instantaneu omul, chiar de la început, omul stă deci în pat, uneori înconjurat de familie, alteori singur, iar mintea rămâne neantrenată și mușchii la fel, or aceasta este – după mine! – cea mai mare eroare de atitudine!

Vă rog deci, dacă aveți oameni dragi paralizați și ați ajuns deja acasă luptați-vă pe cont propriu să le obțineți recuperare, nu uitați că:

1.recuperarea valoroasă e cea activă – deci ce mișcă el comandând membrele cu creierul, nu doar masajul (care-i pasiv) și

2.recuperarea minții, a creierului, a gândirii ține mai ales de voi, de familie.

ORICE precocupare a creierului, orice antrenament (dar care să nu-l enerveze, să nu-l obosească tare!) e BUN.

Exemple:

-exerciții de memorie din trecut – „să ne amintim împreună povești vechi hazlii”, să râdem de ele, să fim pozitivi și cu încredere că ne refacem

-muzică de fond

-lectură cu voce tare

-discuții la telefon cu cei aflați departe

-joaca cu memoria recentă: să reținem cuvinte noi, nume proprii, de exemplu numele doctorului de salon, denumirea noilor medicamente, doze, exersăm împreună… recapitulăm periodic…

-recunoașterea autorității dinaintea bolii – îi întrebăm, le cerem sfatul în probleme de casă la care (deocamdată) nu mai participă fizic și facem asta PENTRU EI, chiar dacă nu ne pasă ce vor răspunde. E vital să nu se simtă excluși, inutili. O formă de încurajare, nostimă, pe care eu o folosesc, este de genul – Oioi, ești matale paralizat, da mintea-i brici! Tăt știi. Auzi și ce nu trebe! Că paralizia și beția trec, da prostia NU!

… Și omului ÎI PLACE ENORM să audă asta. Îi dă încredere, cooperează, devine partener în propria-i vindecare.

-mâncatul împreună: în timp ce el își mănâncă (încă greu!) supa, îți pui și tu un bol cu supă și mâncați împreună. Nu se mai simte „servit”, „ajutat”, ci va vrea să reintre cât mai repede în vechile obiceiuri. Masa leagă enorm oamenii și declanșeză povești.

-dacă e posibil, pe timpul zilei organizează-i loc de repaus acolo unde se adună familia, cum ar fi bucătăria sau sufrageria, nu-l lăsa într-o cameră izolată „ca să nu-l deranjați”. Nu-i bine DELOC să stea exclus, într-o încăpere pe care o resimte ca pe o pușcărie, și unde voi mai intrați din când în când cu o pastilă, sau un ceai. Fă orice să-l menții părtaș la vechea viață.

Deci, ascultă-mă.

Toate astea contează ENORM. Și ORICE invenție a ta e mai bună decât statul amorf la pat. Ce ai citit mai sus, am inventat eu în timp, din experiență, nu am preluat de nicăieri! Iar cum am inventat eu soluții concrete, bazat pe aceleași principii poți inventa și tu.

Acesta, deci, a fost scopul articolului meu.

Să vă sensibilizez pentru recuperarea activă, RAPIDĂ, fără timpi morți, și să nu lăsați omul drag paralizat, paralel cu realitatea voastră. Fără gânduri. Crezând că, dacă-l hrăniți și-i aduceți apă, ploscă, injecții și pampers, dacă mă chemați să vin să-i măsor tensiunea acasă, faceți tot ce trebuie făcut. Nici zece tensiuni de-ale mele nu fac cât o oră a ta, petrecută NUMAI cu el, pentru el.

Creierul este EXACT ca un mușchi. Nu-l antrenezi, se atrofiază. Îl lucrezi la sală, te va servi.