Cartea mea FEMEIA CU ȘAPTE PĂLĂRII a ieşit de sub tipar!

Cartea mea, FEMEIA CU ȘAPTE PĂLĂRII, a ieşit de sub tipar!   În urmă cu o săptămână, Femeia cu şapte pălării s-a transformat din ataşament şi număr de caractere (cu spaţii), în carte-carte fizică. O carte cu pagini, copertă, culori, miros de tipar. Pentru cel care scrie, mai ales debutant, momentul este antologic. Îţi atingi cartea, o priveşti şi undeva prin creieri îţi joacă frânturile istoriei ei. Cum ai scris-o, cum n-ai dormit nopţi fiindcă nu aveai final la povestea „Domnul Molnar”, cum ai transformat un text satiric pregătit pentru spectacol în scrierea „Mielul de Paşte şi anotimpurile lui Vivaldi”… Îţi aminteşti cum stăteai într-o duminică în faţa tastaturii şi a monitorului gol, ştiind că poimâine e termenul limită al concursului Ars Maris pe 2011 pentru debut- proză, iar tu trebuie să termini cartea şi tu n-ai mai scris niciodată fiindcă e obligatoriu, (de obicei scriai fiindcă aşa îţi venea) şi timpul trecea şi priveai în continuare monitorul gol şi nu îţi venea nici o idee în capul acela plin de idei până mai ieri, iar soţul te întreba de dincolo dacă mai avem murături şi te scotea din ritm şi suna mobilul cum că nană Floare are colică biliară şi doreşte injecţie, dar tu nu terminaseşi cartea şi mâine e ultima zi… şi trebuie trimisă… sau poate o laşi baltă… în fond nu te obligă nimeni… de ce naiba te agiţi atât?… Apoi chiar ai terminat-o, nici nu îţi venea să crezi! Îţi aminteşti cum ai trimis manuscrisul(„tastascrisul”, de fapt, că doară n-ai scris-o cu pixul!), cum ai primit după un timp telefonul lui Radu Țuculescu (între noi fie vorba- acela da, scriitor!), telefonul care te anunţa că ai câştigat concursul, apoi grija corecturii, a coperţii, dialogul şi parteneriatul cu editura Galaxia Gutenberg, emoţia reacţiilor critice ale confraţilor scriitori sau doctori, îţi aminteşti… tot-tot-tot în câteva secunde, mângâind volumul lucios.

Distanţa dintre o idee nebunească care îţi vine noaptea printre perne şi cartea în carne şi oase, e tare lungă. Nu vreau să mă gândesc cum aş face dacă scrisul mi-ar fi meserie, dacă ar trebui să scriu ca să îmi asigur pita pe masă! Dacă ar trebui să scriu sub presiune, dictat de termene limită. Dar acum, fiindcă acest proiect frumos s-a încheiat (frumos, zic eu!), iată, revin la vechea dragoste: blogul (aproape abandonat, de când afacerea cu proza).

Blogul este locul unde mă regăsesc cu prieteni virtuali şi concreţi, cunoscuţi sau nu, locul unde se cere să sărbătorim împreună cartea. Astăzi mă simt fericită, iar fericirea trebuie musai împărţită, altfel se stinge de la sine! Cartea se găseşte în librării, dar o puteţi primi şi prin poştă (dacă mi-o cereţi, desigur, pe adresa de mail- otiganas@yahoo.com. sau chiar aici pe blog)

Pentru fanii blogului care ar citi cartea dar nu doresc să o cumpere, avem o ofertă specială- mici rezumate săptămânale pe blog despre ce scrie acolo, cum se termină, cine-i criminalul, dacă cei doi rămân împreună, sau dacă soacra văduvă se recăsătoreşte! Cu timpul vom face si varianta în spaniolă, ştiut fiind că nici o mie de cărţi cu pălării nu fac cât două episoade de telenovelă într-o zi încărcată de stres mioritic. Sau nu? Mai citim? E atât de bulversat şi de schimbat totul (compar cu anii copilăriei şi ai adolescenţei mele), încât astăzi s-ar putea să fie mai erou cel care se aşază la citit, decât cel care se trezeşte să scrie o carte!