Comandă setul AKUTOL, AICI
Întâlnirea de treizeci de ani de la liceu
28 mai 2011
Când vârsta ţi-o ia înaintea spiritului… e mai bine să nu afli!
De curând m-am întâlnit cu colegii mei de liceu, la Satu-Mare: întalnirea de treizeci de ani, prima la care am participat. La despărţire le-am promis un text pe blogul meu. Despre noi, cei care suntem şi cei care am fost…
Nu întâmplător am amuţit o săptămâna, stând în faţa paginii albe, fără să pot începe să scriu. Este fiindcă întâlnirea m-a emoţionat adânc iar eu, când sunt copleşită de sentimente, tac. N-ar fi prima oară. Tăceam, pe vremuri, şi atunci când eram îndrăgostită (sigur că nu definitiv, numai până la repliere!).
Ce am învăţat, pe propria-mi piele, cu această ocazie: că spiritul are o alta vârstă decât cea reală/biologică. Mă simţeam ca un licean, uitasem complet că au trecut treizeci de ani de-atunci. L-am strâns în braţe pe Pepe (“prietenii ştiu de ce”) şi părea că nimic nu s-a schimbat. Deşi… ceva, ceva, totuşi se schimbase: acuma Pepe mi-a oferit un trandafir, pe-atunci îmi oferea mărţişor manufacturat de el, din picioare de cioară de curând puşcată cu arma cu aer comprimat.
Am fost o clasă de elite.
Știu… ştiu că toţi foştii liceeni zic aşa despre sine, atunci când se revăd. Ei şi? Ce are dacă repet formula? Exact asta facem şi cu familia, în fiecare an la Crăciun: an de an, spunem că e cel mai frumos brad de până acuma, că niciodata nu a fost bradul atât de bine împodobit. Ba mai şi credem sincer ceea ce spunem!
Prin urmare, a fost cea mai faină clasă, cu cei mai reuşiţi copii, cu cei mai frumoşi, mai deştepti, mai irepetabili, mai buni, mai calzi, mai… ce vreţi voi… liceeni.
Dragii mei sătmăreni, am fost fericită să ne revedem! Asta-i esenţa.
Și am luat un extraveral dimineaţa, înainte să pornesc spre şcoală, fiindcă mureaaaam de emoţie. Chiar daca voi, colegii şi prietenii mei cei vechi, n-aţi avut habar că şi Otilia poate avea emoţii atât de cumpite, de-i trebuie extraveral. La Aida, mai înţelegeam!
Vă iubesc, pe toti cei care am absolvit, în 1981, a doispea B- chimie/biologie, la -(culmea asocierii!) Liceul de FILOLOGIE-ISTORIE. Vorba aia: ce-avea chimia cu filologia, biologia cu istoria şi sula cu prefectura.
Mi-am săpat adânc memoria, în săptămâna care a trecut. Adââânc! Nu am în urmă NICI O amintire de: invidie/ofensă/ură/nedreptate/gelozie/tristeţe. Chiar NICI UNA. Din liceu am numai amintiri calde şi dragi. Fiindcă, pentru mine, AȘA a fost. Nu fiindcă aş fi uitat ce-a fost rău.
Nostalgia – acel sentiment minunat care te face sa apreciezi un trecut nu neaparat frumos… Uiti minusurile si apreciezi plusurile cu experienta viitorului.. :)
Ah, daca tineretea ar sti… Ah, daca … maturitatea ar putea… :)
Traim mereu in cea mai buna dintre toate lumile posibile.
Adi sa stii ca , intentionat, am sapat in memorie o saptamana. Eu, asa cum spun maisus, CHIAR nu am amintirea unor sentimente negative in liceu. Uite, in facultate, am si amintiri negative: nedreptate, pile, rostul banului, al numelui, fata lu nhuscare a luat 10 desi era pe de laturi, cutare coleg m-a trisat cumplit, gelozie, etc etc. Din liceu, nu am acest bagaj. Deloc…
Ti-am urmat sfatul Otilia,si am intrat si aicisa-ti raspund.
Ce pot sa spun,eu nu am amintiri bune despre colgeii de liceu,nu ma iubeau,eram o fataslaba si timida,aveam o singura prietena, si ea insasi radea de mine.
Nu am facut nici o revedere de la terminarea liceului(din 1979).
Dar nu asta conteaza acum.
Ceea ce vreau sa-ti spun este ca totodeauna,dar totdeauna timpul trece foarte repede,numai ca noi nu suntem constienti de asta.
La un moment dat ar trebui sa legam totusi gandirea de varsta reala,numai ca e mai greu.
Si toate aceste cuvinte si ganduri ale tale ar putea duce la o nesfarsita discutie.
Este o alta perspectiva. Tocmai de aceea am specificat, in textul meu, chiar la urma: „pentru ca PENTRU MINE asa a fost”. N-am facut-o intamplator, ci fiindca si intre noi, acolo, au fost colege cu nemultumiri retroactive. Dar raportate la profesorii pe care eu ii adulam, iar ele s-au simtit persecutate. O colega, povestindu-mi, a si inceput sa planga. Eu nu am stiut nimic, n-am observat persecutia la care se refereau. Am spus: ” daca a fost asa, imi pare rau ca s-a intamplat, imi pare rau ca nu mi-am dat seama si ca nu mi-ai spus atunci prin ce treci!” Deci viziuni diferite. Dar, repet, revolta lor se referea strict la profesori, DELOC la colegii de clasa.
In ceea ce te priveste, eu cred ca tu insati nu te iubeai in liceu…nu ceilalti pe tine. Incearca sa gandesti asa…poate vezi lucrurile cu o alta lumina!
Pentru textul tau votul meu a fost maxim!
De ce n-am crede ca in liceu nu ai avut nimic de reprosat colegilor sau profesorilor? Eu te cred.
La liceu ai sansa sa fii foarte bun: cu cat esti mai mic,ca si varsta, cu atat esti mai bun, de-abia ulterior, „dezvoltandu-se” maturul , nu stiu cum, iese si rautatea la iveala, dar nu e o regula!
Eu am amintiri mai clare din liceu decat din facultate, dar ale mele sunt shi-shi.
M-a caracterizat altruismul, si colo, si dincolo, am avut prieteni buni intre colegi, dar dispute si neplaceri cu profesorii, mai ales in liceu. In liceu esti la o varsta critica, asa se zicea si asa este. Adolescentul din mine traia liber, colegii ma iubeau, profesorii…unii ma iubeau, si ei, efectiv, pentru nonconformismul meu, altii, pentru acelasi motiv nu ma aveau la inima! Dar nu am avut resentimente si nu m-a influentat nimic .
Ideea este, totusi: intalnirea este un moment, el trece.Ramane amintirea momentului, pana la „repliere”, altfel, daca te cufunzi in amintiri, traiesti un prezent fals, nociv.
Nu-ti fie teama de varsta, important este spiritul , cel care face varsta ! Si spiritul tau este ludic!
Ramai cu noi, sa ne jucam!! Neuronii si sinapsele iti sunt atat de fragede: ramul tanar nu se rupe la furtuni!
PS Recunosc, cel care ti-a dat un trandafir acum , daca era acelasi om iti aducea acelasi cadou „manufacturat”! Aia da pastrare de spirit!
Lasand la o parte esenta textului, trebuie sa-ti spun ca m-am distrat copios. Mi-am adus aminte de acel obiect ciudat care trona la noi in casa : nu erau ”picioare de cioara”, erau niste pene mari legate in forma X cu sfoara groasa…
N-am stiut niciodata nici provenienta si nici conotatia. Iti mai aduci aminte cand mi-ai dat un martisor sa ma joc cu el ca sa te las sa inveti? De atata joaca, il inghitisem sub privirile tale. Bine ca n-a fost dracia aia de la Pepe. Cat despre amintirile pe care le ai din liceu, chiar si mie mi se par aievea anumite scene cu colegi de-ai tai…Oh, Doamne, si faza cu ploaia de bani, si cea cu ”sora” chemata de catre diriginta ta, si cosul mare de flori pe care l-ai primit la absolvire (tu, sefa de promotie fiind), si cheful organizat la noi cu toata clasa…si cate si mai cate…super vremuri!
Tina, in josul penelor „asezate in x” erau picioarele de cioara! Cate un picior in prelungirea unei pene. Cred ca penele tot de cioara erau, iar snurul martzisorului era ceva gen coarda de alpinism, iar „acul” de prins la piept era o croseta enorma. Pepe vanase cioara cu pusca cu aer comprimat, la ei in curte, cred.
Sefe de promotie am fost impreuna cu Carmen Chira, ea avea ceva avans fata de mine la mate, iar eu am recuperat in ultima clipa cu romana. Stiu ca batalia a fost stransa pana-n ultimele 2-3 zile inainte sa se incheie mediile. A fost ceva gen- Carmen media 10 la mate, eu med 9, iar la romana invers si totul depindea de o nota la romana la o lucrare de control. Imi amintesc cu drag competitia dar, repet, niciodata n-am simtit ca Saveanu m-ar fi nedreptatit, sau Giurgea, sau Cristea, sau diriginta…Daca luasem 9 iar Carmen 10, este fiindca exact asa meritam in acea zi.
Eeee!!!
Voi stiti, eu nu stiu nimic din amintirile voastre!:))
Dar, Tina, asa ti-a facut Otilia ? Te-a trimis la plimbare cu un martisor, numai ca s-o lasi sa invete? Si tu o iubeeeaaiii! Dar ea, nu si nu, competitia!!!
…si ea te iubea.
Si va iubiti si acum, nu sunt multe cazuri de-astea!
Ai fost si ai ramas aceeasi indragostita de romana, prozaica, poeta tot ce vrei.Ramai asa cum esti, nu au trecut anii peste tine, tanara mereu in gandire si felul tau de a fi.
Danielaaaaa, cum , adica „prozaica”????
Prozatoare?
Daca este asa, ca Otilia a fost omul care este, am pierdut mult timp…necunoscand-o.
Asta e ! Viatza punctata pa harta!
Pe harta, pe temporal….
Oameni care nu ne cunoastem devenim , in viitor ,prieteni.
Nu-i spune Otiliei ce sa faca: face invers apoi!:)))
V-ati strans toti-majoritatea?
Cu cat trece mai mult timp de la ultima revedere cu atat sunt mai mari emotiile, iar daca au venit la intalnire aproape toti fostii colegi, e clar, pentru voi toti a fost o perioada speciala si ati fost, probabil, o clasa unita, cum nu sunt multe, mai ales acum.
Nuuu! N-am fost majoritatea, dar am fost destui. Din pacate, un singur profesor. Onoranta este venirea colegelor din alte tzari…de depaaarte!
Am citit si recitit ceea ce ai scris, mi-am linistit emotiile, am trecut in revista amintirile dragi care ne leaga, vreau sa iti multumesc ca ai venit la intalnire, ca ai ramas aceasi OTICA.
Perioada aceea din viata mea a fost deosebit de frumoasa, liceul a fost locul unde am trait prietenii adevarate, iubiri de neuitat, profesorii au fost cei pe care i-am admirat si respectat. Iar noi a XII a B am fost asa cum zici tu, cea mai faina gasca. Asa imi amintesc eu, asa era pentru mine.
Sufletul nu îmbătrâneşte, n-are cum atâta vreme cât purtătorul ştie să nu ţină cont de timp, măcar în sinea lui, unde poate fii liniştit şi neatins el ÎNSUŞI. Acolo, fie vorba, în adâncime, deşi mai degrabă ar fi „în înălţime”, nu ţii cont de munci, salaraii, taxe şi factura la curent, fiindcă, în definitiv poţi visa şi pe întuneric, mai ales pe întuneric. Ce văd la tine scris aici am auzit şi de la ai mei povestind de liceu, cât de uniţi erau, ce fain se distrau împreună, ce spirit de grup, nicidecum de turmă aveau. Şi de fiecare dată când mai răsare câte unul cu câte o poveste de adolescenţă, mă întreb cum de nu s-a pogorât draga de solidaritate şi asupra generaţiei mele. Bineînţeles, nu mă pot plânge de sărăcie socială cu un Andrei, Paul, Codrin, fete, etc. Dar grupul se număra pe degetele de la o mână, deseori cu falange lipsă, în rest frig ca-n spaţiu. Ce-o fi când fosta 12 F o să se reunească după 10 ani şi o să începem să ne măsurăm din priviri unii pe alţii: care s-a ajuns, care s-a reprodus mai în forţă, care n-a făcut nimic şi/sau arată ca un boschetar, etc? Toţi zâmbitori „ce mai faci? uite bine!” minţilie lor spicuind, în schimb, cele de mai sus şi variaţiuni pe temă.
Şi stau atunci să mă gândesc că dacă sufletul nu îmbătrâneşte, probabil că suferă mutaţii, dar nu miros nicio evoluţie aici. Revoluţii multe şi mărunte de individualism, perfidie, ipocrizie, oportunism, toate ridicatate la rang de artă, dar sufletul… doar un alt organ în proces de atrofiere.
Şi când până şi bisericuţa noastră s-a desfiinţat şi s-a împrăştiat în patru zări, cu o furie aproape ist(o/e)rică, mă bucur enorm să aud că mai există oameni cu imagini aşa de frumoase despre liceu, că aproape mă fac să-mi fie dor de ceva ce am avut şi eu (cu ţârâita), dar nu cred c-o să mă prinzi pe mine călcând pragul acelor reîntâlniri. Poate numai de la distanţă, în cel mai apropiat birt de şcoală, tot ca pe vremuri, cunoaşte Andrei bine treaba.
Silviule draga! Probabil ca o sa vin dupa tine, chiar eu, la acel birt, sa te scutur, atunci cand tu vei sta in el, paralel cu intalnirea de zece ani de la terminarea liceului. Nu te-oi lasa sa „stai si sa asteptzi pana la zi…”. „Ca voi veni…voi veni”.
Dar, inainte ca acei zece ani sa fi trecut, trebuie sa-ti spun care sunt diferentele dintre noi. Vei vedea ca lucrurile se leaga si devin explicabile.
1 Eu am revenit, printre colegii de liceu, dupa treizeci de ani de pauza si nu zece.
2 In acesti treizeci de ani, am fost departe. Despre mine nu s-a stiut. Daca nu eram departe ci ramaneam in Satu-Mare, as fi fost cu siguranta tinta unor barfe, rautati, priviri de sus sau priviri de jos, noi deja adulti. Posibil ca aceste intamplari sa-mi fi schimbat si mie perspectiva. Iar textul de pe blog sa fi sunat altfel sau deloc.
3 Iubirea fata de acei ani devine, odata cu trecera timpului, mai mult iubirea propriei tale istorii, a propriei tale tinereti/vieti decat iubirea pentru un anume coleg sau profesor. Sub aceasta umbrela, sigur ca treaba pare mai simpla.
PS: amintire faina din perioada liceului vostru- pe la ora 10 ziua, stateam la o cafea poate si ceva pileala anexata, cu un drag prieten/coleg al meu, la barul de langa scoala voastra. La un moment dat intra Andrei (fiu-meu desigur), care vine sa ma tzuce si ma intreaba consternat „da tu ce faci aici?” Stii bine ca relatia mea cu Andrei nu era una in care sa isi faca griji ca-l vede ma-sa la crasma in timpul orelor…Totusi, ii raspund razand, dupa o scurta pauza: ” pai ar trebui sa te intreb EU ce faci aici in timpul orelor!”. Andrei constata sec: „ai dreptate, mami, no ceao, ma duc cu gasca mea!…” Mai mult ca sigur ca erai in acea gasca…si acuma, iata, ne dam pe acelasi blog… ce, nu-i fain?
Am citit din primul moment ceea ce ai scris si imi pare bine ca Otica la care am tinut si tin atat de mult nu s-a pierdut.
Nu mi-a placut niciodata sa scriu foarte mult, fapt ce explica interventia mea tarzie. Tu stii ca am fost adepta stiintelor exacte care presupuneau cuvinte putine si semne multe. Imi pare bine ca ne-am regasit dupa atatia ani si mi-ar placea sa retraim chiar pentru cinci minute prietenia de alta data.
Sunt in plin „bacalaureat”. Fiul meu, Andrei, asa cum am spus si la ora de dirigentie, este marea mea realizare, depasindu-si cu mult parintii. Cu toate acestea, emotiile sunt inerente oricarui examen.
Succes cu Andreiul tau! Tot Andrei e si al meu…dar noi am depasit demuuult aceasta faza. Acu avem emotii la tezele de doctorat!